O altă față a României

Elena Stancu (jurnalist) și Cosmin Bumbuț (fotograf) au renunțat la joburile lor și s-au mutat într-o rulotă pentru a lucra independent la proiectele alese de ei, trăind în diverse comunități de romi din România și documentând poveștile tinerilor aflați în penitenciarele din Gherla, Aiud, Craiova, Târgșor, Baia Mare, Buziaș și Chilia Veche, ajutați de burse sau granturi primite pentru a-și continua munca.

Au locuit în comunitățile de romi și au stat în penitenciare pentru a observa stilul de viață al tinerilor de acolo, încercând să înțeleagă cauzele care îi aduc în penitenciar și recidiva de 80%.

Spus în mare, despre asta ar fi cartea Acasă, pe drum. Despre ce înseamnă să umblii 4 ani teleleu într-o rulotă, despre schimbările care vin la pachet cu asta, poveștile dureroase întâlnite la tot pasul și neputință. Povești de viață care-ți arată că nemulțumirile tale sunt mofturi de copil răsfățat.

Am început cartea plină de curiozitate și am finalizat-o plină de furia neputinței de a schimba ceva la nivel macro. E diferit când afli câteva dintre poveștile de viață ascunse în spatele statisticilor despre minorii încarcerați sau rata analfabetismului în România, date care ne cutremură.

Date din aprilie 2016 ne spun că 154 728 de români nu au acte de identitate, 52 449 nu au o locuință și 93 830 trăiesc în condiții improprii. Simple cifre, statistici, în spatele lor se află oameni cu o istorie de viață cutremurătoare, cu frici, vise și crâmpeie de speranță, oameni ca mine și ca tine, dar care nu au avut șansele sau oportunitățiile mele și ale tale.

Suntem oameni pentru că învățăm să fim oameni, ajutați de acceptarea și dragostea persoanelor de referință pentru noi. Ori un copil care trăiește sub un pod, într-un canal sau într-o locuință abandonată, dependența de prenadez e singurul refugiul în fața sinuciderii. E un cerc vicios, un cerc al neputinței: părinții trăiesc așa și își cresc copiii într-un astfel de mediu.

Cum aș fi eu și cum ai fi tu dacă am fi crescut într-un canal pe stradă, iar furtul ar fi fost singura opțiune pentru a supraviețui?

Cum aș fi fost eu dacă eram abuzată în toate chipurile și maltratată?

„Ura și lipsa de empatie a românilor ne șochează mereu, chiar dacă am auzit aceeleași comentarii sterotipe: „La muncă, nu la întins mâna”, „De ce fac atâția copii?”, „De ce nu au vrut să meargă la școală?”, „Le place să trăiască așa”. Pentru că românii care au avut privilegiul să se nască într-o familie care i-a trimis la școală, le-a dat de mâncare în fiecare zi și i-a iubit nu înțeleg cum e să trăiești pe stradă, să-ți fie foame și să n-ai nici o perspectivă pentru ziua de mâine”.

Nu pot să nu-mi amintesc discuția de astăzi, de la facultate, în care colega mea a cărei părinți sunt milionari în euro îmi spunea că cea mai mare teama a ei este teama de sărăcie, teama că într-o zi nu va mai putea să-și permită o poșetă de 3 mii de euro. Lumi diferite în aceeași Românie bântuită de paradoxuri la tot pasul.

Totodată, cartea Acasă, pe drum, vorbește despre fața frumoasă a României, alcătuită din oameni inimoși: psihologi, psihopedagogi, asistenți sociali, voluntari, tot personalul care se ocupă de copiii, adolescenții sau tinerii din medii vulnerabile. E o muncă care cere pasiune, dedicare și o dragoste imensă pentru cei dați la o parte de societate. O muncă pe care o fac singuri, fără ajutorul statului, din donații și finanțări externe.

În astfel de cazuri, soluția vine din exterior, de la persoanele care în ciuda greutăților se încăpățânează să aducă o rază de lumină în întunericul dens și gros. E o muncă imensă, continuă, infinită, parcă. Iar rezultatele vin târziu, sau nu vin deloc.

Se începe cu stabilirea unei relații, alfabetizarea, învățarea de abilități sociale de bază, întocmirea actelor, găsirea unui loc de muncă, procesul e lung, cere răbdare și multe resurse.

M-am tot gândit de ceva timp (și prin prisma faptului că studiez Psihologia Judiciară, care printre altele se ocupă cu programe de reinserție socio-profesională, prevenirea infracțiunii și recidivei, vulnerabilitățiile populațiilor cu risc infracțional ridicat etc) ce soluții ar putea oferi Statul și ce aș putea face eu, ca un om simplu ce află de fața asta a României care până acum i-a fost străină.

Soluțiile oferite de Stat sunt doar petece la o haină uzată și stricată, în realitate întreg sistemul ar trebui reformatat. Aceasta înseamnă în primul rând prevenție, apoi finanțare de programe atestate de (re)inserție socială, monitorizare și follow up. Sunt conșientă că e posibil să vorbesc din literatura științifico-fantastică și vă spun sincer, nu cred că prea curând se vor adopta soluții de acest gen.

Ce aș putea face eu, aici și acum. Ce ai putea face tu, aici și acum.

În primul rând, pot dona hainele, cărțile și lucrurile pe care nu le mai folosesc, dar care sunt în stare bună. În Sibiu știu câteva astfel de centre, în Cluj la fel, un simplu search pe Google te ajută să identifici ONG-ul sau centrul unde poți dona.

Dacă te ține punga, sună și întrebă coordonatorul care sunt nevoile centrului și faci o donație sau cumperi un obiect/material de care ei au nevoie pentru a-și desfășura în continuare activitatea.

A doua posibilitate este voluntariatul. Pe lângă faptul că aduci zâmbete pe fața copiilor, îi vei ajuta la teme și alte activități, vei descoperi cât de norocos ești, cât de multe lucruri ai de oferit. Și da, poți avea un impact pozitiv în viața lor.

În al treilea rând, renunță la prejudecăți. Nu poți separa omul de contextul lui de viață, realitatea e că într-o proporție covârșitor de mare suntem produsele mediului în care trăim. Nu mai disprețui și lansa comentarii pline de ură și rasism.

„Oamenii aceștia care scuipă ură și nu știu nimic despre viața pe care au trait-o tinerii de pe stradă, oamenii care cred că dacă te-ai născut acolo mai poți să alegi, oamenii care nu au fost învățați și nu vor învăța la rândul lor empatia ne fac să suferim mai mult decât toate poveștile dramatice pe care le-am aflat”.

Celălalt e un om cu acceleași nevoi ca și tine: dorința de a fi iubit, acceptat și valorizat pentru ceea ce este, doar că neîmplinirea lor a dus la agresivitate, frustrare și devalorizare.

Atât cât poate, fiecare trebuie să lase un loc mai bun în urma lui. Aceasta este esența binelui.

Cartea poate fi cumpărată de aici!