M-am întâlnit cu moartea în ultimii doi ani la secția de oncologie, în fața unor diagnostice terminale, la ATI, în priviri pierdute, în umerii ridicați a neputință, iar în final, în fața unei gropi cu un sicriu în ea.
Și totuși, acum, mai mult ca oricând, realizez forța copleșitoare a vieții de a merge mai departe, precum o centrifugă uriașă ce nu poate fi oprită de ceva.
Mi se emoționează tot corpul când mă gândesc la forța incredibilă a vieții într-un făt ce are 3 săptămâni de viață, o sămânță minusculă între 3 și 5 milimetri, în care inimioara începe să bată cu o ritmicitate de 160 de bătăi pe minut.
Aceasta este, doamnelor și domnilor, forța vieții.
FAS-CI-NANT!
IN-CRE-DI-BIL!
UI-MI-TOR!
Nu știm de unde vine originea vieții, cum contopirea unui ovul cu un spermatozoid poate să construiască un fapt atât de complex, cum doi oameni au puterea de a crea o altă viață… este o minune. Când te-ai născut, viața ți-a spus „DA”!
În tăcerea și răzvrătirea mea împotriva a ce trăiam, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi suntem în slujba vieții, așa cum suntem în fiecare etapă a devenirii, plini de furie uneori, plini de durere, de iubire alteori, bucurie radiantă sau frământări existențiale.
Și eu, și tu, și noi toți locuitorii Planetei Albastre suntem gazdele vieții pentru o perioadă de timp. Verbul întrupat a fi depășește în magnitudine orice altceva. Ești pe pământ, viața te-a ales, ești norocos(oasă).
Ce au făcut lunile de tăcere pentru mine a fost că înainte, când petreceam o zi în casă, aveam sentimentul că viața se petrece în afara mea, undeva afară din casă, în timp ce eu ratez esențialul. Acum știu că viața curge în paralel cu mine, nu e în afara mea, ci este chiar acum, aici, în momentul prezent.
Nichita Stănescu a scris cu perspicacitate: „E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare, încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să mă uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma.”
Când mama și tata s-au întâlnit au avut un singur scop, dincolo de orice poveste romantică, iar scopul este unul, surpriză, foarte pragmatic, evoluționist și concret: să ajung eu la înființare. Cumva, s-au selectat cele mai bune și compatibile gene ca eu să pot susține viața în acest timp și spațiu.
La acest nivel, unul foarte profund, toți părinții sunt buni, suntem în viața doar pentru ca ei au fost culoarul care ne-a facilitat existența. Așadar, vă mulțumesc mama și tata că v-ați pus în slujba vieții!
M-am criticat pentru că viața mea spirituală nu îndeplinește anumite standarde, doar ca să-mi dau seama că a avea grijă de mine, a fi o bună prietenă, soră, fiică, a fi un om decent… e un act spiritual de multe ori mai dificil decât a mă ruga sau chiar a mă duce pe un vârf de munte să fiu în conexiune cu Dumnezeu. La nivel fundamental, fiecare respirație este un act spiritual, iar eu sunt acolo unde trebuie să fiu, nu pot împinge râul să curgă mai repede.
Sunt multe pe care încă nu le înțeleg și nu le știu. Sunt multe care nu se leagă și încă mai multe care dor sau mă țin trează noaptea, dar în toată această ecuație, cu infinite variabile, știu că sunt în slujba vieții, am încredere că viața, moartea, evenimentele esențiale, sunt aduse în calea mea la momentul potrivit. Toți oamenii care-mi lipseau m-au găsit. Toate lucrurile de care aveam nevoie m-au găsit. Și mai presus de orice, sunt vie, ești viu, suntem în slujba vieții.
Prin abilitățile mele sunt în slujba vieții.
Prin iubire față de tot ce mă înconjoară sunt în slujba vieții.
Când faci bine aproapelui ești în slujba vieții.
Când te exprimi cu creativitate și aduci inovație în lume ești în slujba vieții.
Când începi relații sau închei relații ești în slujba vieții.
Când trăiești fiecare zi cu recunoștință, conștient fiind de limitarile tale, ești în slujba vieții.
Când oferi o masă caldă, un pahar cu apă, o informație, când faci un bine, ești în slujba vieții.
Când te căsătorești, faci copii și îi crești ești în slujba vieții. Da, atunci când duci copiii la grădiniță, gătești, tratezi boli ale copilăriei, adolescenței și maturității, răspunzi cu răbdare la douăzeci de întrebări pe minut, speli, întinzi rufe și ești un munte de disponibilitate, ai o misiune nobilă în slujba vieții.
Când trăiești cu onestitate radicală, fată dragă, și recunoști că nu ești ușă de biserică, așa cum umblă vorba-n băț, ci îți recunoști contribuția semnificativă în fiecare conflict, relație stricată și schimb de vorbe acid, să fii convinsă că adevărul te pune în slujba vieții.
Și nu în ultimul rând, când trăiești cu inima deschisă, cu vulnerabilitate, dispus/ă să ierți, să iubești, să înțelegi, să evoluezi, da, ești în slujba vieții.
În încheierea cărții „Lebada neagra” de Nassim Taleb, el scrie: „Uităm repede că însuși faptul că suntem în viață este o mostră extraordinară de noroc, un eveniment rar, cu o probabilitate de apariție de proporții monstruoase. Imaginați-vă un fir de praf pe o planetă de un miliard de ori mai mare decât pământul. Firul de praf reprezintă probabilitatea ca dumneavoastră să vă fi născut, iar planeta uriașă probabilitate să nu vă fi născut. Nu faceți ca ingratul care a primit în dar un castel, iar apoi își făcea probleme pentru igrasia din baie. Nu căutați de dinți calul primit în dar, amintiți-vă că sunteți o Lebădă Neagră”.
Am descoperit pe propria piele că atunci când te pui în slujba vieții cu resursele pe care le ai, cu sinceritate radicală, cu inima deschisă, viața va avea grijă de tine în cel mai binefăcător mod pentru sufletul tău.
Alina
