Un pas mai aproape de vindecare

Compararea propriilor realizări cu ale celorlalţi este un mecanism care își are originea în procesul evolutiv. Ca orice mecanism din procesul evolutiv, cândva a fost benefic la nivel individual și colectiv, dar s-ar putea ca în prezent acesta să nu mai asigure, la același nivel, starea de bine și satisfacție personală. Din contră, poate chiar să dăuneze atunci când competiția este dusă la extrem.

M-am gândit la discre­panța dintre aparență și esență, dintre ceea ce vedem la suprafață și adevărul din profunzime, luând ca exemplu personalităţi din diverse sfere sociale şi care, în ciuda aparențelor irepro­șabile, au trăit vieți zbuciumate (prinţese, actriţe etc). Frumuseţea, influenţa, bogăţia ascund de multe ori nefericire, durere, insatisfacție, tristețe.

Noi nu vedem mai departe de suprafață, minimalizăm tihna și micile bucurii ale vieții pentru că avem mereu ochii îndreptați spre copilul, casa, mașina, vacan­țele, statutul, corpul sau diplomele altuia.

Uităm că micile bucurii fac viața frumoasă și că simfonia vieții e compusă din lucruri banale, mărunte: un peisaj în parc, un apus, o strângere sinceră în brațe, o plăcintă caldă sau inima care pompează sânge neîntrerupt și ne ține în viață.

Vedem satisfacția și fericirea departe, când ajungem pe vârful muntelui și înfigem steagul într-un nou teritoriu, apoi realizăm că suntem aceeași, ne simțim la fel, doar am mai bifat o căsuță imaginară din lista lucrurilor de experimentat.

Nu sugerez să nu avem dorințe sau ambiții, ci să trăim conștienți de aici și acum, de frumusețile care trec zilnic pe lângă noi, fără să le aruncăm o privire, fără să le apreciem și să ne bucurăm de ele.

Su­gerez să nu ne mai comparăm mereu cu vecinul și să numărăm binecuvântările din ograda noastră. Să mulțumim mai mult, cel puțin o dată pe zi, pentru ce suntem și ce avem.

Frumusețea vieții se ascunde în normalitatea de zi cu zi, în faptul că ți s-a stricat centrala, „mini” criza pe care o trăiești când vezi că ți-au (mai) ieșit fire albe de păr pe cap, traficul îngreunat sau mai puțini bani pentru a-ți cumpăra hainele pe care le vrei.

Este o frumusețe aparte în banalitatea vieții, pe care o realizezi după ce vin în viața ta provocări mai mari.

Libertatea de a ne decide atitudinea în orice situație este un imens privilegiu, suntem responsabili de cum va arăta viața la sfârșitul ei: plină de regrete sau presărată de apreciere pentru darurile existenței, pe care am avut ochi să le vedem și capacitate să le simțim.

Noi ne decidem țelurile și scopurile, noi hotărâm care este limanul pe care vrem să ancorăm. Nu părinții, presiunea socială sau prietenii.

De ce noi, și nu ei?

Pentru că la sfârșitul vieții nota de plată în ani de viață, fire albe, riduri, (ne)fericire, timp și energie ne revine în totalitate.

Cooperare, şi nu competiţie

Am găsit o veche poveste plină de înțelepciune legată de cooperare, în detrimentul competiţiei. Un om voia să ştie cum este în Rai şi cum este în iad. S-a văzut condus într-o încăpere în care se afla o masă rotundă. Oamenii așezați în jurul mesei erau flămânzi și disperați. Pe mijlocul mesei se găsea un ceaun imens cu tocană din care se ridica un miros extrem de îmbietor. Fiecare persoană de la masă ținea în mână o lingură cu coada foarte lungă. Lingurile ajungeau la ceaun, dar erau mai lungi decât brațele înfome­taților, astfel că aceștia nu reușeau să aducă mâncarea la gură. Apoi, s-a văzut condus într-o cameră identică, cu aceeași masă rotundă, mare, același ceaun cu tocană. Oamenii așezați la masă țineau în mâini aceleași linguri cu coadă lungă, dar aici toți păreau veseli, bine hrăniți, durdulii și vorbăreți. Erau aşa pentru că învățaseră să se hrănească unii pe ceilalți.

Raiul pe pământ înseamnă relații împlinitoare și cooperare, iubire și empatie, altruism și îngăduință față de vulnerabilitățile celuilalt.

Prin comportamentul nostru, prin atitudinea, vorbele, privirea și gesturile noastre construim iadul sau raiul în lumea aceasta.

Binele stă în mulțumire, în apreciere, se găseşte în omul de lângă tine şi vezi asta după ce te oprești să îl mai critici, să-i cauți defectele, atunci vezi lumina din el.

Văd, în ultimul timp, numeroase comentarii despre frumusețe, ce este şi unde se află ea, şi văd că înseamnă un zâmbet perfect, lipsa celulitei, un corp proporționat, o atitudine de învingător… 

Cu siguranță orice standard este încărcat de subiectivism și frumusețea chiar se află în ochii privitorului, însă mai presus de orice, frumusețea înseamnă echilibru, înseamnă sănătate fizică, emoțională și relațională.

Nu sprâncene tatuate sau machiaj strident, nu o preocupare exagerată pentru aspectul fizic, ci armonie, autocu­noaștere, echilibru, relații împlinitoare, scop, sens.

Lucruri care se construiesc zilnic, cu intenție, abi­lități de care ai nevoie o viață pentru a le deprinde.

Renașterea personală

Este important pentru fiecare să înţeleagă necesitatea schimbării personale. Ea este posibilă și, mai mult de atât, este inevitabilă.

După prima renaștere psihologică semnificativă din viața mea, am crezut într-un mod naiv că procesul reinventării s-a finalizat și noua identitate mă va însoți până la sfârşitul vieţii, dar nu, după un timp, un alt șir de evenimente a fost necesar să-mi zdruncine mărunta existență și să-mi reconfigureze traseul pe care-l consideram stabil.

Am citit în adolescență despre tehnica japoneză Kintsugi care se referă la reconstituirea unui vas spart prin adunarea cioburilor și lipirea lor cu un adeziv ce conține pulbere de aur. După finalizarea procesului, valoarea estetică și obiectivă a vasului crește mai mult decât inițial. Procesul este unul migălos, consumator de timp și energie – această tehnică este o artă în sine.

„Spargerea” personală poate înseamnă durere, „sfărâmarea” înseamnă pierdere, boală, moarte, neputință, incertitudine, întrebări fără răspunsuri, neiubire, abandon, dezamăgire, așteptări înșelate.

Dar, în durere se află o valoare substan­țială, durerea ascunde potențialul transformării interioare, dure­rea este, întotdeauna, catalizatorul schimbării, dacă avem o minimă atenție asupra noastră și atenție îndreptată spre proces și sensul ei în viața noastră.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.