Noaptea în care vine înghețul

Când roadele grădinii încep să-și arate florile primăvara, apare uneori îngrijorarea să nu se întoarcă înghețul şi să aducă moartea prematură a plantei înainte să rodească. Uneori, o viață în plină floare se curmă. Uneori, o iubire care nu s-a consumat se sfârșește. Uneori, nu trecem de noaptea în care vine înghețul. Poți fi luat pe nepregătite, se întâmplă.

Nu știu cum altfel se poate vorbi despre durere, pier­dere, eșec, greșeli, faliment, decât cu profundă vulnerabilitate, cu inima deschisă, gata de a învăța alte căi, dând zațul egoul la o parte.

Am trăit experienţa de a vedea o persoană dragă, pe sora mea, zbătându-se între viață și moarte, iar noi, familia, ne rugam pentru vindecarea ei care, ome­nește vorbind, era imposibilă. Dar am trăit o minune de genul celor despre care citești în cărți sau vezi în filme – astăzi, sora mea e bine. De­sigur, au fost „daune colaterale” – tata mai este doar în inimile noastre, în poze și în fiecare colț din casă.

Mă gândesc la matematica necunoscută nouă a lui Dumnezeu, cum El dă viața și tot El o ia.

Mă gândesc la profunzimile vieții și cât de limitată este mintea noastră în a cunoaște ce înseamnă cu adevărat viaţa… și moartea.

Deșertăciune și goană după vânt

În suferința prin care treceam vara trecută, am început să-L întreb pe Dumnezeu despre zbaterile mele, cu încrederea că El poate „face față” dilemelor creaturii Lui. Mi-am îndreptat atenția şi către citirea Sfintei Scripturi.

Autorul textului biblic Eclesiastul, împăratul Solomon, era supranumit „cel mai înțelept om de pe fața pământului”. El atinge aspectele vieții, morții, suferinței, zbaterii, iar fraza predominantă (laitmotivul) în textul său, „totul este deșertăciune”, are un puternic impact asupra psihicului, în sensul că, dacă traversezi un moment critic, cu siguranță nu afli aici genul de alinare și încurajare la care te-ai aștepta.

Solomon avea tot ceea ce îi poftea inima, mintea, sufletul, ochii: putere, avere, faimă. A fost unul dintre cei mai prosperi împărați ai Israelului, cu o domnie lungă, paș­nică, înfloritoare, iar peste toate acestea, înțelepciunea lui era vestită dincolo de granițele imperiului.

Şi, când trage linie la toate realizările și experiențele lui, concluzia enunțată este șocantă: „O deșertă­ciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune și goană după vânt”.

Într-o primă fază, mintea mea s-a blocat. În căutarea de răspunsuri și un sens, citeam obsesiv aceste cuvinte, care se repetă de zeci de ori în textul lui, ca niște concluzii după fiecare paragraf.

Să crezi toată viața că împlinirea și liniștea sufletească se află în achiziții, aventuri, călătorii, concerte cu artişti de la celălalt capăt al pământului şi, apoi, surpriză!, să te simţi mai gol decât înainte şi să tragi concluzia că „totul este deșertă­ciune”.

Am simțit inima lui Solomon în acele clipe ca un abis al dis­perării fără capăt, ca o alergare fără țintă și viață de neînţeles.

Raportul costuri-beneficii din mintea mea era complet avariat: „totul este deșertăciune”, spune cel mai înțe­­lept om care a trăit pe fața pământului.

Parcă nu-i chiar ceea ce vrei să auzi în momente grele.

 Virtuţile aduc împlinire

Am găsit o idee comună la mulţi înțelepți, şi anume aceea că originea suferinței se află în dorință, acest balaur cu șapte capete căruia, după ce i-ai retezat unul, îi cresc șapte în loc. La tinereţe suntem mânați de dorința de a avea iubire, reușită și recunoaștere – aceasta fiind considerată fața luminoasă a vieţii.

Cealaltă faţă arată că viaţa este o cursă în care te lansezi, cu aștep­tarea de a fi fericit la capătul ei, însă fericirea, aşa cum ne-o imaginăm noi, este o himeră. Sigur, sunt momente de fericire în viață, însă acestea sunt doar clipe, nu stări permanente.

Adevărata împlinire în viaţă se află în cultivarea virtuților, a spiri­tua­lității, recunoștinței, umanității, abilităților înnăscute cu care Dumnezeu te-a înzestrat și care-ți oferă capacitatea de a trăi o viață împlinită.

Parafrazându-l pe Khaled Hosseini, autorul cuvintelor „copiii nu sunt cărți de colorat, nu poți să-i colorezi cum îți place ție”, sunt de părere că nici viața nu e (mereu) o carte de colorat, adică nu o putem colora după bunul plac, pentru că uneori aceasta ne duce pe trasee în nuanţe mai reci, mult mai închise decât ne-am fi dorit.

Viaţa trăită cu înţelepciune

Dar cel mai important de ştiut este faptul că, în momente grele, când totul ni se pare negru, avem resurse emoționale și spirituale pentru a le traversa. Acest lucru este confirmat de atâtea experienţe umane grele, închisori politice, lagăre de exterminare etc., cărora mulţi oameni le-au supra­viețuit.

Edith Eva, autoarea cărții „Alegerea”, scrie că „amfiteatrul ororii are încă ceva sacru care să mă învețe cum să trăiesc, anume că am fost victimizată, dar nu sunt o victimă, că am fost rănită, dar nu distrusă, că sufletul nu moare niciodată, că semnificația și scopul pot veni din adâncul inimii, din ceea ce ne-a rănit mai tare”.

Dorințele fac parte din noi și nu sunt un rău în sine, depinde cum le transformăm în scopuri pe termen scurt, mediu sau lung și cum ne ghidăm acțiunile.

Personal, aș vrea să trăiesc o viaţă frumoasă, să am o familie, copii, să scriu, să-mi fac profesia cu perseverență și onestitate, să călătoresc, să explorez natura, să mă bucur de mirosul de pământ proaspăt, să simt mireasma ploii de vară și să aud sunetul ei când atinge acoperișul de tablă.

Mai presus de toate, aș vrea să trăiesc iubirea, să înțeleg existența și adevărata spiritualitate.

Chiar dacă viața ne copleșește cu provocări, ea rămâne întotdeauna o călătorie încărcată de înțelep­ciunea integrării și a devenirii. E un drum fascinant, pentru care merită să fim recunoscători: șansa de a exista este premisa necesară de la care pornește totul.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.