Cel mai onest este să încep prin a-mi mărturisi dragostea, pasiunea, admiraţia pentru acest izvor nesecat de idei, incertitudini şi negaţii: filosoful Emil Cioran, cel pe care presă franceză îl intitulează „un Nietzsche contemporan”, „The King of Pessimists”, „Scepticul de serviciu al unei lumi în declin, „Nihilistul veacului”, „procurorul specie umane” şi cel pe care ne „luptăm” cu francezii pentru a-l revendica ţării noastre, aş spune eu.
Un demers deloc simplu, ţinând cont de faptul că a fost găzduit în Franţa decenii întregi şi acolo şi-a scris opera pe care noi o citim pe nerăsuflate astăzi. Sigur, a crescut în România, aici şi-a făcut studiile şi aici a îmbobocit mugurele disperării şi al căutării unui sens al vieţii într-un univers lipsit de sens imanent.
L-am descoperit pe „specialistul în problema morţii”, după cum singur se recomandă, cu aproximativ patru ani în urmă, ca o consecinţă firească a unei nemulţumiri pe care o trăiam în legătură cu persoana mea, cu modul pueril în care concepeam existenţa noastră, a tuturor oamenilor, în insomnii şi groază de moarte, cum bine susținea şi el: „Frică de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei”.
Fiind atrasă de disperarea şi sinceritatea lui, de francheţea cu care prezenţa existenţa, de puterea pe care o avea opera să asupra mea, am început să îmi doresc tot mai mult, cu o grozavă sete de cunoaştere şi împăcare cu sinele, să îi aflu întregul sistem de valori, precum și concepţia despre viaţă, Dumnezeu, libertate, neamul românesc, disperare, moarte, lacrimă, durere, neajuns, patimă, sfinţi.
Acele mâini mari, noduroase, puternice, fertile, care aşezau ideile fără nici o reţinere, dezinvolt, dar ataşat, acei ochi trişti şi profunzi, cugetători, neliniştiţi şi mişcaţi, încruntaţi în faţa vieţii şi a morţii, m-au fascinat numaidecât. Disperare. Sfârşit. Bocet. Asta îmi transmitea toată făptura sa. Mă regăseam în notiţele sale, era mereu şi mereu, cum bine spune Petre Ţuţea: „neconsolator, inteligenţă pură”.
Brutalitatea cu care îşi mărturisea nemulţumirea şi neajunsul, suferința copleşitoare a ajuns până la mine, m-a zdrobit. Singurătatea de care se credea capabil m-a mişcat, a devenit un infinit punct de atracţie pentru sufletul meu fragil, neîncercat încă de necruţătoarele întrebări existenţiale, dornic de absolut şi mister. Regăsirea de care aveam parte savurându-i opera m-a făcut să mi-l însuşesc, să ajung a crede că este al meu, că reprezintă o parte din făptură mea, că îi dictez tot ceea ce trebuie să lase generaţiei viitoare, să ştie tot universul de drama noastră, drama care începe odată cu primul ţipat, de Dumnezeu „care nu îşi pune fruntea pe umărul meu”.
Fiind o persoană dornică de afirmare, am înţeles, din gesturile sale repetate de a refuza premiile literare, că genialitatea e pentru tine şi împăcarea ta cu lumea interioară şi cea exterioară; cei care îţi recunosc meritele ţi-au pierdut din vedere adevărata valoare, te consideră un bun al lor, ajung să creadă că depinzi totalmente de ceea ce îţi oferă ei într-o gala de decernare a premiilor.
„Între oameni nu poţi fi decât vesel; bucuria o cunoşti singur”, a preferat bucuria, nu veselia de moment, dând dovadă de o demnitate tăioasă ca lama unui cuţit.
Modestia de care este capabil dezgolindu-şi întreg sufletul în faţă tuturor m-a copleşit. Curaj! Curaj! Curaj! Curaj pentru a fi eu însumi, curaj pentu a sta faţă în faţă cu Universul, curaj pentru a ajunge la idei proprii, curaj pentru a înfrunta viață, dar mai ales, moartea. „Purtăm în viaţă mormântul, murim înainte de moarte”, punctează Emil Cioran pentru partea temătoare din mine.
După ceva timp, am ajuns să mă întreb cum poate omul care se războieşte cu Dumnezeu să fie considerat nihilist. Oare nu reprezintă un paradox faptul că negi ceea ce îţi doreşti să întâlneşti, să spui precum Arghezi: „Vreau să Te pipăi şi să urlu ESTE!”? Dorinţa pe care o mărturiseşte în „Caietele” sale, sau mai degrabă nevoia de a se ruga, de a-şi plânge suferinţă şi durerea sunt doar momente false? Ajungând să susţină că nu poate trăi nici cu Dumnezeu, dar nici fără El, am înteles că insomniile sale se datorează refuzului de a crede totalmente în Viaţă sau de a nega pentru veci Existenţa, cum bine spune tot Arghezi: „Te caut dârz şi fără de folos/ Pentru credinţă sau pentru tăgadă”.
Această zbatere a sa înspre eternitate m-a ajutat să mă decid din timp înspre ce să îmi focalizez trăirea, am avut de ales între Abis şi Absolut, iar prietenul său din Muscel, cel care speră să îl vadă pe Cioran împăcat cu sinele, cu Sfântul Apostol Pavel şi cu Absolutul divin, Petre Ţuţea, a devenit şi prietenul meu, îndrumătorul înspre Cristos.
Vorbind despre nihilismul lui Cioran, jurnalistul francez Stephane Barsacq în cartea „Ejaculări mistice” susţine: „Cu el (Cioran) ajungi la primul impas al gândirii, ceea ce îţi asigura un prim imbold pentru a trăi autentic. Dacă e adevărat că doar religia morţii le mai rămâne celor care i-au alungat pe zei, Cioran propune o experienţă unică: acea de a coborî în sine, treaptă cu treaptă, pentru a țâșni apoi spre lumină sau pentru a străbate noaptea de la capătul căreia lumea se va arată cu toate metamorfozele ei: o altfel de lume, diferită, minunată chiar şi în hidoşenie. Pur şi simplu pentru că altă nu e – şi niciunde altundeva. E evident că Dumnezeu are o soluţie şi că nu vom mai găsi vreodată altă la fel de satisfăcătoare.” Dorinţa lui Ţuţea s-a îndeplinit. Cred că în toată lupta dintre scepticism, nihilism şi misticism, într-un final cel din urmă le-a înfrânt pe toate.
În toată această nelinişte pe care o trăia geniul poporului nostru îndrăznesc a-l revendică nouă cu patos. Muzică a fost una dintre cele mai frecventate căi de împiedicare a nenorocirii care îi tulbură creierii.
Tot muzica îmi linişteşte şi mie ființă. Găsind consolare în sonate, menuete şi arii muzicale, Cioran mărturiseşte: „Muzică e refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea.” Regăsind pacea interioară, liniştea ascultând compoziţia lui Bach, orgă care îl ducea cu gândul la Dumnezeu, „halucinaţia Sonoră”, el rămâne mereu sensibilul care îşi mai acordă singur o şansă, o clipă în plus într-o armonie trecătoare, dar divină.
Înclinaţia înspre imprevizibiul, surprinzătorul Paganini a făcut că admiraţia mea pentru Cioran să rămână una veşnică. Compozitorii precum Brahms, „furnizorul de melancolie”, Mozart, “cel care mă face să regret eroarea lui Adam”, Wagner, „muzică a nesfârşitei împliniri”, cei care au avut un efect aparte asupra lui, m-au făcut să redescopăr frumuseţea sunetului într-o lumina nouă atunci când citesc însemnarile acestuia: „Cine a avut ocazia să asculte într-un moment de mare oboseală <Ofrandă muzicală> a lui Bach n-a putut să nu aibă senzaţia că este îngropat în cer.”
Să văd cum disperarea devine suportabilă atunci când darul tău da naştere unor valori, care odată cu trecerea timpului sunt tot mai nepreţuite, asta a trezit îmi mine pasiunea pentru muzică; acele note aşezate cu măiestrie pe portative pot schimbă o viaţă, pot trezi adâncurile fiinţei şi inspiră creaţii de orice tip. Probabil şi în „Nihilistul veacului” a trezit aceleaşi sentimente.
În cartea „Căderea în timp”, Emil Cioran prezintă şi ideea de apreciere, foamea după recunoaştere. Încă din copilărie imităm adulţii din dorinţa de confirmare. Psihologia dezvoltării vorbeşte despre copilul care caută să atragă atenţia celor din jur prin mijloace pozitive sau negative.
Stima de sine este formată timpuriu, iar încurajările şi confirmările persoanelor cu semnificaţie o clădesc într-un mod sănătos. „Observă-mă!”, „Apreciază-mă!”, „Iubeşte-mă!”, este strigătul oricărui om, al fiecărui copil. În esenţă, nevoia de apreciere nu dispare niciodată. La vârstă adultă, aprecierile celor din jur ne ajută să continuăm proiecte pe care în alte condiţii le-am fi abandonat.
La maturitate această nevoie universală refuză să fie mărturisită din cauza orgoliului şi a demnităţii; din dorinţa de a nu fi judecaţi şi condamnaţi, de a nu mai trăi singurătatea umilitoare şi nespus de dureroasă, ascundem nevoia de apreciere sub formă unor acţiuni aparent normale, acţiuni pe care le înfăptuim într-o maiera detaşată, firească. Nesiguranţă a ceea ce suntem, a ideii pe care dorim să o prezentăm acestei lumi, se datorează evoluţiei noastre permanente.
În drumul spre perfecţiune, eul nostru e modelat prin diverse situaţii, dar indiferent cât de aprigi suntem în atingerea acestui ideal, viaţa nu a pus pe nimeni în toate situaţiile posibile pentru a avea parte de o cunoaştere deplină a propriei persoane. Gândul care te-a chinuit ieri, modul cumplit prin care ţi-ai consumat energia şi forţă, nu e acelaşi şi astăzi. Ne tot naştem cu fiecare dimineaţă, sau cum spunea înţeleptul Hafiz: „Aceeaşi apă care te-a spălat ieri, nu te mai spală şi azi”, pentru că astăzi eşti deja un altul, cu experienţe pe care ieri nu le-ai avut. Ne clădim continuu, până şi corpul fizic se regenerează o dată la șapte ani.
Cum poate fi gândul altfel când aproape zilnic întâlnim oameni noi, săvârşim fapte de care nu ne credeam capabili, iar moartea ne înconjoară că un străjer invizibil. Fiecare seară prefigurează moartea şi fiecare dimineaţă prefigurează învierea. Ne lăfăim visători în moarte, ca mai apoi, dimineață, să gustăm învierea. Trecera ireversibilă a timpului modelează evenimente, lecturi şi experienţe din fiinţă noastră. Cum ai reacţionat azi în faţă unei situaţii nu vei mai reacţiona niciodată. Suntem precum o piatră care trebuie şlefuită până capătă formă pe care o doreşte Universul; zilnic rotunjim câte un colţ, câte o ieşire. Încercăm perfecţiunea pentru a primi deplin acceptarea celor din jur. Suntem într-o continuă goana după înţelegere şi apartenenţa. Dorim îmbrăţişarea Universului.
Nevoia de confirmare se vede în manifestarea noastră încă din copilărie. Întărirea pozitivă în urma acţiunilor e răsplată supremă pentru sufletul conştient de nevrednicia lui, de lipsa lui de însemnătate în faţă multumii care îl huiduie geloasă. După cum inocenţii lumii, copiii, în urmă unor acţiuni pozitive caută aprobarea mamei în ochii acesteia, tot aşa adultul caută admiraţia în ochii spectatorilor. Scena lumii ne va scoate mereu în faţă. Avem nevoie doar de publicul care să ne măgulească orgoliul.
Numai Dumnezeu nu a avut parte de martori şi admiratori atunci când a făcut lumea. El își era de ajuns. El era tot în toate. Nu făcea nimic pentru lauda altora, tot ce făurea era pentru propria-I plăcere, din propria-I voinţă. Încheierea fiecărei zile întruchipa perfecţiunea chipul Celui mai frumos. Cum să ai nevoie de admiraţia vasului tău atunci când Tu eşti Olarul? Ai nevoie doar de loialitatea şi credinţă lui, astea sunt singurele lucruri care te mulţumesc, cele care îţi răsplătesc efortul. Ar fi doavada unei profunde împăcări cu propria persoană dacă urmăm modelul Creatorului în acţiunile noastre.
Posteritatea şi arta filozofiei a fost mult îmbogăţită prin existența lui Emil Cioran, acesta furnizând noi teme, dar totodată îmbogăţindu-le pe cele deja existente. În pasiunea mea pentru filosofie, lume şi cunoaştere, nu pot spune decât că „nihilistul veacului” a jucat un rol esenţial în formarea gândirii, a perspectivei mele asupra lumii.
Cum altfel putem recunoste meritele unui astfel de geniu, dacă nu acordându-i importanță şi locul potrivit în filosofie, în lume?
*Georgiana Rotaru – eseu care a câștigat unul din premiile „Emil Cioran”, 2017.
*Poza din articol este cu filosoful Emil Cioran.
Alina
