Am ajuns la concluzia că este relativ ușor să iubești un om. Iubim pentru că prin structura noastră căutăm conexiunea sufletească, iar atunci când o găsim, rămânem acolo. Iubim pentru că ne place sentimentul de apartenență și ideea de a fi parte importantă din viața cuiva. Iubim pentru că ajungem să împărțim lumea noastră cu cineva: gânduri, emoții, experiențe de viață, trăiri. Ajungem să avem glumele la care râdem împreună, o istorie de viață comună, amintiri. Iubim pentru că ne atașăm de celălalt și intervine obișnuința, care așa cum deja știm, este a doua natură. Iubim pentru că ne răspundem reciproc nevoilor emoționale, fizice și sociale, găsim în relație confort, alinare, o punte pentru a trăi mai ușor și mai bine, în variantă ideală. Nu este greu să iubești un om, greu este să placi omul pe care spui că îl iubești.
La prima vedere, pare o afirmație paradoxală: Cum adică să îl iubesc, dar să nu îl plac? A iubi nu înseamnă implicit și a place pe cineva?
Explic acum distincția, cu ajutorul unei comparații. Peste 90% din părinții de pe glob își iubesc copiii, indiscutabil. Ar face totul pentru ei, muncesc pentru ei, își proiectează visele și speranțele în ei, îi îngrijesc și sunt acolo aproape în permanență să le satisfacă nevoile și dorințele.
În schimb, o mică parte din acești părinți, își plac copiii într-adevăr. Majoritatea ar vrea să schimbe modul în care aceștia vorbesc, nu le place atitudinea sau postura, nu le place că nu sunt suficient de perseverenți sau muncitori pentru câte li se oferă, le-ar schimba ideile și talentele cu altele mai bune (zic ei), îi compară mereu cu colegii de clasă sau prietenii etc.
Uite așa, deși ne iubim copiii ca pe ochii din cap, cum spune românul, la nivel subtil le transmitem ideea că nu sunt suficient de buni, că ne-ar plăcea ca ei să fie altfel, pe placul nostru, mulați după modelul din mintea noastră, nu așa cum sunt ei. Da, îți iubești copilul și e firesc să fie așa, dar îți place de el, sau l-ai schimba pe ‘ici pe ‘colo, adică în punctele esențiale?
Sunt convinsă că un copil fericit și liber este un copil nu doar iubit de părinții lui, ci și un copil pe care părinții îl plac, iar din aceasta plăcere derivă acceptarea necondiționată și susținerea, chiar dacă aspirațiile copilului nu se intersectează cu ale tale.
Exact așa e și în viața de cuplu. E probabil să-ți iubești partenerul, ați construit împreună o relație și o viață, dar îți place de omul de lângă tine cu adevărat?
Îți place cum arată, cum vorbește, cum se poartă în public, cum are grijă de el, cum se raportează la tine, cum își trăiește viața și valorile?
Da, îl iubești din considerente variate, din obișnuință poate, dar îți place de el în cel mai profund mod?
Îți tresare inima în piept când îl vezi venind spre tine?
Ți se par amuzante glumele lui?
Consideri că ești norocos(oasă) pentru că acesta ființă există în viața ta?
Îl poți descrie ca un om fain, lângă care adori să-ți petreci timpul, sau e doar un om pe care îl iubești și atât.
Adică, l-ai schimba în multe aspecte, l-ai modela după imaginea pe care tu o ai în cap, nu-ți plac numeroase aspecte ale personalității lui, îl critici și îi reproșezi diverse, dar îl iubești pentru că te-ai atașat de el, pentru că împărțiți doi copii și o rată la bancă, pentru că… nu știu, tu știi.
Miza într-o relație fericită este să iubești un om pe care să îl și placi în mod profund. Sau să îl placi și iubești în același timp.
Eu definesc plăcutul ca dragul de omul acela, îmi e drag de tine când te văd, mi se luminează chipul când mă gândesc la tine, ești dulce și bun, vreau să fiu cu tine, îmi face plăcere prezența ta.
Dacă scoatem plăcerea din ecuația cuplului, rămân câteva cifre aproape goale de semnificație. Recunosc silită de împrejurări că viziunea mea poate părea ideală, deși eu știu și cred în adâncul sufletului că este viziunea corectă pentru o viață fericită.
Poate că a-ți deschide inima înspre plăcere și relaxare ajută să vină plăcutul de celălalt, poate mai puțină luptă pentru putere, mai multă apreciere și încurajare, mai puțină încrâncenare și critică. Nu știu ce te ajută pe tine, aceasta e sarcina ta să descoperi.
Îmi doresc să nu existe presiune în vreun fel sau altul, ci doar să analizăm relațiile în care suntem, să vedem cum putem aduce mai multă valoare și plăcere în ele dacă iubirea există (și dacă iubirea a existat, ea se poate resuscita, dar aceasta e o altă poveste).
În caz că nu avem informațiile pentru a evalua dacă o relație de cuplu este sănătoasă sau nu, las aici un citat din cartea lui Robin Norwood, „Femei care iubesc prea mult”, pe care, între noi fie vorba, vă recomand din inimă să o citiți: „Când a iubi înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult. Când aproape toate conversaţiile noastre cu prietenii se învârt în jurul lui: problemele lui, gândurile lui, sentimentele lui şi aproape toate propoziţiile noastre încep cu „el”, înseamnă că îl iubim prea mult. Când îi găsim scuze pentru indispoziţiile, iritările, indiferenţa sau tăcerile prelungite, punându-le pe seama unei copilării nefericite şi încercăm să acţionăm ca terapeuţi, înseamnă că îl iubim prea mult. Când citim o carte de auto-ajutorare, dar subliniem toate pasajele care l-ar putea ajuta pe el, înseamnă că îl iubim prea mult. Când nu ne plac valorile lui, comportamentul şi caracterul lui, dar le suportăm, gândindu-ne că, dacă suntem îndeajuns de atrăgătoare şi tandre, va dori să se schimbe de dragul nostru, înseamnă că îl iubim prea mult. Când relaţia cu el ne periclitează fiinţa emoţională, şi poate chiar sănătatea şi integritatea corporală, e deja clar că îl iubim prea mult”.
Vă doresc multă iubire și, desigur, multă plăcere.
Alina
