Ieri am văzut cu sora mea filmul Fantomele lui Ismail.
Acțiunea e simplă și ambiguă: se desfășoară în paralel poveștile a doi frați care au coșmaruri în fiecare noapte, suferind profund din această cauză.
Am reținut două idei.
Prima.
Pentru un om care are un strop de geniu și nebunie în el (unul din frați este un regizor foarte talentat), o femeie poate reprezenta echilibrul cel mai înalt posibil al vieții lui, ancora și modul funcțional de a exista.
Iar eu am descoperit pe propria piele, pe calea grea, adică, că fiecare om e o substanță diferită de tine, iar contactul substanței tale cu substanța lui poate fi neutru, distructiv sau constructiv.
Femeia și bărbatul pot fi unul pentru altul binecuvântare sau blestem.
Se vede asta limpede în cuplurile în care cei doi evoluează împreună și realizează diverse lucruri, sau în cuplurile în care partenerii se fac nefericiți, ba mai mult, se distrug unul pe altul o viață, poate.
Ideea este elementară, dar provocarea din spatele ei este uriașă: Găsește omul alături de care poți a te dezvolta și oricât de mare este miriada pasiunii, nu-ți asuma un angajament pe termen lung față de omul care e ca un capac pentru tine, adică te oprește din a te dezvolta și din a fi tu însuți, cu tot ce reprezință în cel mai fundamental mod.
Al doilea aspect învățat din film.
În film are loc o discuție erotico-filosofică, în care una dintre actrițe îi spune regizorului ca el crește ca o metastază în ființa ei, iar dacă stă în preajma lui, după o săptămână nu mai știe cine este, deoarece gândește ca el, vorbește ca el, se poartă ca el.
Ca întotdeauna, când mă îndepărtez de tine iau în mine lumea ta, viața ta, pe tine întreg și de asta nu mă pot vindeca, spunea Frida Kahlo.
Din nou, ideea e simplă, filosofia din spate este profundă.
Iubirea este ca o entitate ce crește în tine.
Ajungi, relativ la scurt timp după ce ai găzduit-o, să iei forma ei: îți confunzi gesturile, expresiile și aspirațiile cu cele ale persoanei iubite.
Celălalt trăiește-n tine, te acaparează.
De ce doare atât de tare durerea despărțirii?
Pentru că entitatea ce a ajuns să te definească, a plecat, iar tu ai rămas confuză, neștiind cine ești și cum mai ești.
Urmează un proces al redescoperirii tale. Uneori este mai greu, alteori este mai ușor, cert e că trebuie să-ți iei timp pentru tine și să te (re)definești din nou, în lipsa gazdei.
Desprinderea este dureroasă.
Procesul poate fi dezolant.
Vindecarea necesită timp.
Dar până la final, ajungi din nou să fii acasă în tine, bine cu tine.
Să nu-ți mai pară singurătatea urâtă și foarte grea.
Să-ți stabilești scopuri.
Să vizitezi locuri superbe, să citești cărți diferite, să vezi filme grozave, să cunoști oameni noi.
Uite așa, într-o zi descoperi că experiență te-a îmbogățit semnificativ și substanțial.
Niciun copac nu ajunge până la cer, afară numai dacă rădăcinile sale ar atinge infernul, o spunea atât de bine Carl Jung.
