Lecțiile personale sunt cele pe care le uzi cu propriile lacrimi. Fiecare viață are lecțiile ei de învățat, are parcursul său unic, cu experiențe diferite. Ceea ce pot spune cu certitudine este doar că această călătorie numită viață ne încearcă în multe moduri, ne pune la îndoială certitudinile.
Prima parte a vieții este un proces intens de explorare și dezvoltare din toate punctele de vedere, apoi urmează drumul construirii identității, care ia timp și resurse, dar e și o aventură a explorării.
Enumera Andrei Pleșu câteva dintre întrebările grele, rusești le numea, legate de sensul existenței: cine sunt? Care este sensul vieții? De ce am venit pe pământ? Întrebări din care apar alte interogaţii: care este scopul greului, al efortului continuu de a exista? Ce se află dincolo de moarte? Probabil că acest proces este întârziat pentru noi, deoarece stilul actual de viață este unul mai comod, dar întrebările apar inevitabil, fiind o parte a dezvoltării.
„Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”, spune cu înțelepciune o vorbă din bătrâni. Este o cale sinuoasă, deseori. Întrebările nu au sfârșit. Spiritul viu e veșnic căutător, aceasta reprezintă un antidot împotriva morții spirituale.
Este trist să vezi adulți tineri, și nu numai, plini de certitudini, fără dileme morale, întrebări existențiale, tensiunea dintre lepădarea unei identități și nașterea alteia noi. Suntem ființe ale căutării, cu zbateri identitare, motivație intrinsecă și aspirații ce tind spre absolut.
Avem în noi o căutare, o flamă spre exprimarea sufletului nostru.
Pentru ca ceva să învie, este necesar să moară mai întâi. Poți experimenta furie pentru fiecare moarte psihologică, pentru că viața interioară înseamnă o serie de morți și de renașteri, iar în acest proces este esențial să te împrietenești cu disconfortul.
Are psihologia răspunsuri la întrebările spirituale?
Memorabilul Nikos Kazantzakis scria: „Abis e Dumnezeu. Abis e și inima omului”. Este o mare de experiențe și căutări, în fiecare moment.
La originile cuvântului psihologie, stă termenul „psyche”, care înseamnă suflet. Cumva, știința psihologiei, desprinsă din filozofie, a avut pretenția că răspunde la întrebări ce țin de suflet. Acum, totul este mai degrabă o abordare a emoțiilor, comportamentelor, gândurilor, percepțiilor și atitudinilor în raport cu viața în general și situații specifice în particular.
În acest peisaj, mi-am pus întrebarea: Oare nu mai văd pădurea de copaci? Oare dincolo de aspectele strict măsurabile și interpretabile, se ascund alte coordonate care ne determină împlinirea pe care o căutăm?
Personal, consider că aproape fiecare problemă psihologică pe care o avem are în primul rând răspunsuri spirituale, dincolo de parametrii emoționali sau distorsiuni de gândire, pe care le analizăm și corectăm.
Psihiatrul și fondatorul metapsihiatriei, Thomas Hora, afirma că „toate problemele sunt psihologice, dar toate soluțiile sunt spirituale”.
Deseori, căutarea lui Dumnezeu se confundă cu căutarea noastră. Sau invers.
Primul pas înspre cunoaștere, de orice tip ar fi ea, este autoanaliza sau așa-numita introspecție, comportament care are rolul de a ne duce într-un punct în care realizăm ce avem de schimbat sau acceptat. Pentru că multe lucruri necesită acceptare conștientă, în loc de schimbare.
Dincolo de orice puncte de vedere diferite, fără a intra în discuții doctrinare, afirm că legea lui Dumnezeu se află în inima fiecăruia dintre noi și, dacă fiecare om ar împlini cele 10 porunci, lumea ar fi un loc mai bun, cu mai puțină suferință, iar planeta ar fi un loc mai sigur de locuit pentru copiii noștri.
Din păcate, mersul la biserică nu ne face întotdeauna mai buni; faptele bune pot fi doar un paravan sub care se ascunde vinovăția; mai multe zâmbete nu înseamnă mai multă fericire.
Aşa cum mai multe concedii cu familia nu înseamnă o relație bună; mai multe cadouri de la celălalt pot fi doar o supracompensare pentru absența intimității și a timpului petrecut împreună; mai mulți prieteni nu înseamnă neapărat conexiune autentică; mai multe evenimente sociale sau locuri în care ești „sufletul petrecerii” nu înseamnă fericire reală.
Pe scurt, o viață perfectă din exterior nu înseamnă împlinire în esența ei.
Drumul împlinirii înseamnă integrare, o căutare continuă în a găsi cele mai bune variante de acceptare a condiției umane, a poveștii tale de viață.
Făclia lui Dumnezeu arde în smerenie, simplitate, căutare continuă, iar inamicul este reprezentat de lâncezirea spirituală.
Un teolog scria că „(…) nu suntem chemați la proiecte urieșești, la călătorii ulisiene, nici la cuceriri columbiene. Viața ucenicului creștin este compusă dintr-o serie de rutine, de obiceiuri și reguli de viață care nu numai că par plictisitoare și chinuitoare, ci uneori chiar provoacă suferință carnalității noastre. Discipolul creștin este cioplit în fiecare zi tot mai mult în asemănare cu Domnul său prin acțiuni prea la îndemână uneori, realizate în ascuns, în privat, fără spectatori, repetitive, simple…”
Aceste cuvinte pot fi cuprinse într-un mesaj al speranței pentru suflet; pentru toate serile în care îți promiți că a doua zi o iei de la zero, iar când te trezești ești la minus infinit; pentru toate diminețile în care te trezești sub o pătură de plumb care te împiedică să respiri; pentru toată iubirea feroce care nu s-a consemnat niciunde, s-a risipit ca puful de păpădie; pentru toate pierderile care nu vor fi compensate niciodată; pentru toate nedreptățile… atât de neputincios de nedrepte. Oricum, există o singură alternativă: speranța că vei fi bine într-o zi, că lucrurile își vor găsi o matcă normală pe care să curgă. Recurge la ea ca şi cum de asta ar depinde viața ta. Pentru că, de fapt, chiar depinde.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
