Ce încredințăm durerii

După un meci dur, ­boxerul Mike Tyson a fost întrebat de un reporter care este strategia lui de abordare a rivalului, el dând un răspuns care între timp a devenit emblematic: Toată lumea are un plan până primește un pumn în gură (en: Everybody got a plan until they get punched in the mouth).

Așa este și în viață, de regulă avem o direcție clară în minte, un plan, până când viața, în stilu-i dramatic, vine și ne dă la modul ­figurat un „pumn în față”.

Poate fi un deces neașteptat în familie, o boală terminală, faliment, recesiune, un divorț sau nu ne mai regăsim în viața pe care o trăim și parcă suntem într-un labirint întunecat căruia nu-i vedem ­capătul.

Ce faci când viața te ia prin sur­prindere în cele mai ne­aștep­tate moduri, cum te adaptezi schimbării?

Citatul preferat al filosofului meu favorit, Baruch Spinoza, ­sună așa: „Binele include tot ce conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Rațiunea reprezintă baza virtuții”.

Ca o scurtă paranteză biografică, Spinoza a crescut într-o comunitate de evrei din Amsterdam în secolul al XVI-lea, iar pentru viziunea sa neconformă normelor religioase de la acea vreme, a fost exclus de comunitatea ebraică la vârsta de 24 de ani.

A trăit o viață simplă, de gânditor solitar, dar a fost considerat mai periculos și radical în gândire decât un ateu, iar „Tratatul teologico-politic”, de exemplu, a fost considerat o carte scandaloasă.

A continuat să scrie întreaga viață, una dintre lucrările cele mai însemnate este „Etica”, care cuprinde cinci părți: prima parte este consacrată studierii lui Dumnezeu, a doua parte de­scrie natura și originea sufletului, a treia parte dezbate natura și originea pasiunilor, a patra parte abordează sclavia umană și a cincea parte este dedicată libertății sufletului.

Foarte simplu spus, în cartea a cincea el vorbește despre cum cunoașterea adevărată produce în noi seninătatea sufletului, deoarece prin cunoaștere noi ne apropiem de Dumnezeu, de aici iubirea intelectuală care conduce la înțelegere.

Gândirea lui Spinoza îmi pare ca o lamă fină, iar argumentația lui este impecabilă, matematică chiar: „Tot ce se găsește își află originea în Dumnezeu și nimic nu poate să existe sau să fie conceput fără Dumnezeu”, notează în „Etica”.

Acesta face distincția între partea „superioară” a lui Dumnezeu și partea Lui „secundară”, cea din urmă referindu-se la modul în care evenimentele și lucrurile se înlănțuiesc prin cauzalitate.

Aici mă opresc și mă întreb care sunt răspunsurile divinității la problemele noastre „secundare” profund umane.

Mereu am rezonat cu ideea de raționalitate în cunoaștere și identificarea resorturilor sau mecanismelor din spatele unui adevăr pe care-l intuim la nivel empiric.

Peisajul vieții noastre, și aici mă refer la familia mea, s-a schim­bat odată cu îmbolnăvirea bruscă a surorii mele de un cancer agresiv, iar moartea care părea la ani-lumină de noi a început să ne sufle în ceafă cu iz de îngheț.

Am trăit cu groază și întrebări în minte de-a lungul întregii veri, m-am gândit la sensul suferinței, la durere, la purificare.

Eu cred că Dumnezeu poate rezista îndoielilor noastre, durerii noastre, frământărilor noastre, ba, mai mult, El dorește să răspundă întrebărilor noastre.

Într-o noapte meditam la condiția umană și gândurile care mi-au venit în minte au fost următoarele: în suferință noi vedem în imediata apropiere, la 2 metri distanță, iar tot ce îți dorești este ca evenimentul dureros să se termine și să-ți reiei viața de unde ai lăsat-o, dar atunci când „moara” lui Dumnezeu începe să lucreze în viața ta, transformarea cere timp și schimbarea este inevitabilă.

Astfel, am concluzionat că dacă nu ai cunoaște suferința, nu l-ai experimenta pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al mângâierii.

Dacă nu ai cunoaște boala, nu l-ai experimenta pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al vindecării.

Dacă nu ai cunoaște frângerea, nu l-ai experimenta pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al biruinței.

Dacă nu ai cunoaște disperarea, nu l-ai cunoaște pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al alinării.

Dacă nu ai cunoaște păcatul, nu l-ai experimenta pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al iertării și iubirii.

Cu alte cuvinte, fiecare expe­riență pe care o trăiești îți îmbo­gățește înțelegerea asupra vieții, fie că este vorba de durere, fie că este vorba de plăcere.

Tolerează disconfortul. Stai cu emo­țiile negative.

Deschide-ți inima să înțelegi ceea ce este de înțeles.

Fă schimbările care se impun: repară relațiile, spune adevărul, fii un mesager al binelui în fiecare loc prin care treci.

Într-una dintre cărțile ei, Elif Shafak vorbește despre un sat care a fost cotropit și majoritatea oamenilor și-au pierdut fie un membru al familiei, fie locuința, fie recolta, un sătean nu și-a pierdut nici una dintre acestea, dar afirma: „Eu unul n-am pierdut pe nimeni drag sau casa în care stau. Cu toate astea, am pierdut ceva. Mi-am pierdut bucuria”.

În mijlocul provocărilor vieții, să nu-ți pierzi bucuria și spe­ranța, iată adevărata victorie.

În mijlocul provocărilor să ai curajul să-ți pui întrebări grele și să accepți imprevizibilitatea vieții, iată adevărata miză.

*Articol publicat și în Lumina de Duminică.