Sărbătorile tradiționale nu înseamnă bucurie la comandă doar pentru că e Crăciunul sau Paștele și nici nu cred că familia devine importantă doar pentru că așa ne învață cultura în anumite momente, ci sărbătorile sunt celebrări ale bucuriei, zile speciale, care ar trebui să vină ca o continuare firească a celorlalte zile. Familia nu este relevantă doar de sărbători, ci relațiile calitative se construiesc zi de zi, cu o serie de abilități precum empatia, altruismul sau bunătatea.
Fiecare zi are bucurii simple sau complexe, iar a fi conștient și a‑I mulțumi lui Dumnezeu pentru ele reprezintă o condiție necesară, dar nu suficientă, ca să poți savura în seninătate și liniște orice altă perioadă a anului. Sărbătorile Pascale, prin excelență, sunt reprezentate de Lumina pe care o luăm în Noaptea Învierii Mântuitorului și dorim să ne călăuzească în toată umblarea noastră prin lume.
Dorința de lumină ne călăuzește, e o căutare a sufletului în fiecare dintre noi, o căutare după bunătate, adevăr, înțelepciune și spiritualitate.
Pe drumul iertării
Este mult mai ușor să ținem un post de la produse de origine animală, dar să avem limba răutății și pizmei, a neiertării și bârfei între dinți.
Vedem cu atâta ușurință paiul din ochiul celuilalt, dar suntem orbi la bârna dintr‑al nostru. Prea repede judecăm și etichetăm oamenii, fară a ne rămâne timp să‑i iubim, să‑i înțelegem și să‑i acceptăm.
Am văzut cum răutatea te poate orbi, cum orgoliile și mândria întunecă rațiunea și judecata. Este prea scurtă și fragilă viața pentru ostilități și contabilizarea atentă a greșelilor.
Ne‑a devenit inima rece și insensibilă la durerea celorlalți, ne pierdem în egoismul nostru și îl apărăm cu fervoare, numindu‑l „timpul meu” sau „viața mea”.
Observ, în interacțiunile mele cu oamenii, că iertarea aproapelui este un subiect extrem de sensibil.
Neiertarea vine din ego, din trufia de a crede că tu știi cum stau lucrurile de fapt, cum ar trebuie acționat într‑un anumit moment, din mândria de a avea așteptări de la alții și de a pretinde ca ele să se îndeplinească.
Nu putem avea o viață împlinită în absența iertării sau, dacă aceasta este un pas prea greu la un moment dat, să ne deschidem măcar inima spre a înțelege evenimentele și ce anume din acțiunile noastre au cauzat o anumită situație.
Într‑o inimă deschisă răspunsurile își fac loc să apară.
Fiecare dintre noi suntem personajul negativ în povestea de viață a cuiva, este o pretenție absolutistă să aștepți ca în viață să ți se întâmple doar bine, pentru că tu ai făcut bine.
Renunță la pretențiile egoului tău, dacă vrei să guști adevărata împlinire.
Simbolul Crucii
În adolescență mi‑am pus întrebarea: Ce înseamnă simbolul Crucii în creștinism? Răspunsul l‑am găsit după ce am citit mai multe cărți de teologie și mi‑am făcut din mersul la biserică și rugăciune un obicei: Crucea reprezintă două lucruri: locul unde dreptatea și dragostea se întâlnesc în mod desăvârșit și locul egalității absolute, perimetru în care nu se ține cont de gen, rasă, vârstă, nivel de educație, statut social sau financiar. Orice om care vine în fața lui Dumnezeu e primit, copleșit de o dragoste pe care nu o merită sau nu o înțelege de cele mai multe ori.
Zilele trecute, o madlenă sub forma unei melodii despre înviere m‑a făcut să‑mi pun întrebarea: Ce înseamnă Lumina în viața mea, unde găsesc Lumina?
Este necesar să clarific ce înțeleg eu prin Lumină: evident, nu mă refer la becul pe care îl aprinzi într‑o cameră întunecată sau lampa de pe noptieră, ci mă refer la acțiunile care îți cresc calitatea vieții, aducându‑te mai aproape de valorile tale, creştine.
Pot să‑mi descriu întreaga viață în câteva cuvinte și cele mai potrivite, fără nici un dubiu, ar fi „căutătoare de Lumină și sens”.
O căutare nativă, instrinsecă, pentru care nu am nici un merit decât că am urmat‑o, oricare au fost costurile. Nu mă voi opri vreodată din a căuta lumina și sensul decât atunci când autosuficiența se va cuibări în mine. Nu prea curând, sper.
Unde am găsit Lumina
Am găsit Lumina în divinitate, sens, compasiune, conectare cu corpul și emoțiile mele, conectare cu cei din jurul meu, dragoste altruistă, acceptare de sine, evoluție, vulnerabilitate, speranță, bunătate, onestitate, valori, călătorii, natură, responsabilitate personală și socială, vindecare interioară, conștiență, mulțumire, înțelepciune.
Nu am găsit Lumina în validarea exterioară, într‑o viață trăită în minciună și compromis, în achiziții, în forme fără fond, în bărbați buni și foarte buni, în realizări, succese, admirație sau în frumusețea exterioară.
Lumina se alege zilnic, asumat. A umbla în Lumină este o decizie personală.
Nu este un stil de viață pe care să‑l impui, ci poate fi doar recomandat cu căldură. Poți fi urmat datorită puterii exemplului, însă fără a avea această pretenție.
În final m‑am întrebat în ce fel Învierea lui Iisus are impact pentru mine astăzi?
Îmi aduce speranță în inimă, oricât de impenetrabile sunt întunericul, durerea sau moartea.
Avem atât de multă nevoie de speranță în viața noastră!
Uneori este singurul resort care ne ajută să supraviețuim când aparent viața noastră este fără noimă, sub ploaia rece a hazardului.
În momente grele ne amintim de mormântul gol, simbolul vieții care brăzdează cel mai dens întuneric: moartea.
În clipe grele știm că aparența tragică nu e totul, ci în orice moment lucrurile sau circumstanțele se pot schimba în (mai) bine.
În fața durerii, mormântul gol ne învață că trebuie să ne păstrăm vii speranța și demnitatea. Creștinii nu disperă în fața morții.
Lumina Învierii este cea mai puternică dovadă a vieții trăite la umbra credinței, în pofida aparențelor dezolante.
Mormântul gol este cel mai puternic simbol al speranței pe care inimile noastre pot să‑l aibă!
Dostoievski scria în cartea „Frații Karamazov” despre o definiție a iubirii de Dumnezeu cu imagini atât de vii: „Dumnezeu îmi dăruieşte uneori momente de seninătate totală. În astfel de momente am detaliat în mine o mărturisire de credinţă, în care totul este clar şi sacru. Această mărturisire de credinţă este atât de simplă: să crezi că nu există nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional şi mai perfect decât Hristos. Mai mult încă, dacă cineva mi‑ar fi demonstrat că Hristos este în afara adevărului, şi dacă s‑ar fi stabilit că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, aş fi preferat să rămân mai degrabă cu Hristos decât cu adevărul”.
Personal, cred că iubirea de Dumnezeu este găsirea Luminii și experimentarea ei în fiecare zi, în relații și trăire.
*Am pus ca poză a articolului o mică parte din pictura făcută de Michelangelo, pe tavanul Capelei Sixtine. Degetul lui Dumnezeu și degetul omului (a lui Adam) se întâlnesc. De acolo pornește totul: viața mișcarea și ființa.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
