Dorul după tata și speranța revederii

Într-o perioadă de doi ani, am avut cele mai frumoase trăiri sub aspect emoţional, profesional, personal. Apoi, a venit furtuna. Nu pot blama, însă, prezentul, pentru că la fel cum binele, care mi-a fost oferit în trecut, l-am primit cu inima deschisă, la fel de necesar este să dezvolt capacitatea de a accepta dificultăţile. Problemele construiesc un set diferit de abilități în noi, în comparaţie cu binele.

În momentele în care via­ța devine grea, mă gândesc la balanța ei și calculez astfel: de la 24 la 26 de ani am avut cea mai frumoasă perioadă posibilă: am început să integrez dureri trăite timpuriu, am cunoscut oameni extraordinari – în concluzie a fost bine din punct de vedere emo­țional, profesional, personal… până când sora mea a fost diagnosticată cu cancer şi a urmat o luptă acerbă pentru viața ei, apoi, tatăl meu a mu­rit și s-au succedat multe alte evenimente dificile.

Am calculat că au fost doi ani buni, apoi au urmat doi ani provocatori – pare echitabil. Nu pot blama prezentul, pentru că aşa cum am primit cu inimă deschisă binele ce mi-a fost oferit, la fel de necesar este să dezvolt acceptarea în viața mea, adică să primesc și dificultăţile. Problemele construiesc un set diferit de abilități în noi, pe care binele nu le poate dezvolta vreodată.

După ce tata a murit și la câteva zile distanță m-am întors la Cluj, zile întregi am stat blocată în ideea că nu mă voi putea întoarce ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum tata încă este aici.

Se spune că orice se întâmplă, viața merge mai departe. Confirm acest adevăr, viața găsește o modalitate de a merge mai departe, dar nu oricum, pentru că totul se reconstruiește în jurul pierderii pe care ai suferit-o. Da, viața merge mai departe, dar într-un mod nou, schimbat.

Aceasta înseamnă reinventare: o viață care merge mai departe, dar schimbată. „Există trei mari perioade ale doliului: prima etapă, partea de mijloc și tot restul vieții”, scrie Elizabeth Kubler-Ross.

După o astfel de experienţă, viața nu va mai fi niciodată la fel, iar în acest proces este nevoie de multă blândețe și răbdare în schimbările produse, dar și cu durerea care uneori pare că este mai mult decât poți duce.

Dintr-o platformă de intervenție psihologică pe care o utilizez, am extras câteva fraze ce contribuie la cultivarea unei atitudini de blândețe față de sine: „Mă uit la mine cu bunătate, cu blândețe când îmi văd slăbiciunile.

Am înțelegere față de propriile neputințe și încerc zilnic să le depășesc.

Am curaj să recunosc greșelile și să îmi asum responsabilitatea pentru repararea lor, atunci când aceasta este posibilă.

Am compasiune față de mine pentru durerea prin care am trecut de-a lungul timpului.

Privesc orice reușită cu bucurie și modestie.

Mă iert atunci când greșesc și fac tot ce pot pentru a nu repeta.

Simt mulțumire și recunoștință pentru tot ceea ce sunt și am.

Pot vedea și aprecia ceea ce este bun și frumos în mine ca om.

Am încredere că binele există și îl caut, îl fac, îl doresc”.

Izolare în durere

După diagnosticarea surorii mele cu cancer, am experimentat izolarea în suferința trăită acut. Mă întâlneam cu prietenele mele, dar nu mă mai regăseam în planurile lor. Am evitat apoi cercurile sociale, mă simțeam străină, inadecvată, cu preocupări total diferite.

Intrasem într-o bulă în care tot ce conta era următorul set de analize, cel mai bun tratament, managementul simp­tomelor, starea de bine a celuilalt. Aveam energie doar pentru a duce la bun sfârșit sarcinile pe care le aveam.

În astfel de condiţii, relațiile sociale, prietenii, distracția, devin auxiliare, le dai la o parte cu inima deschisă pentru a petrece o seară în liniște. Starea de izolare s-a accentuat după decesul tatălui meu. Îmi doream să nu fiu o povară pentru ceilalți cu vălul meu de tristețe, majoritatea conversațiilor îmi păreau fără sens, îmi venea să plâng instant, mă simțeam jenată de propria-mi durere care părea că nu are capăt, în timp ce oamenii din jurul meu își duceau viața mai departe în mod normal.

Speranța revederii

Mă bucur de natură, copacii înfloriți și verdele crud, pentru că tata m-a învățat să iubesc natura. El a avut răbdare să îmi arate cum munca și efortul sunt răsplătite cu frumusețe.

Nu știu să fie ceva din existența mea, şi nu numai, care să nu-mi amintească de el și de tot ceea ce a sădit el bun în mine…

Când văd un bunic pe stradă cu nepotul lui, mă gândesc că nu e corect că tata nu mai are parte de aceasta, că nu și-a văzut nici un nepot și atunci mă cuprind durerile ca într-o menghină, întrebările, furia, apoi realizez că fiecare viață este completă, așa cum a fost trăită, alcătuită din atâtea zile câte sunt să fie.

Când cineva de lângă mine, cunoscut sau prieten, este sunat de către tatăl lui, durerea mă copleșește instant și îmi amintesc de toată grija părintelui meu, iubirea lui fără limite, când nici nu ajungeam acasă la Cluj de la Sibiu și mă suna să mă întrebe când mă întorc acasă, iar eu îi răspundeam de multe ori iritată: „Tata, numai ce am ajuns la Cluj, chiar nu știu când mă întorc”.

Fiecare viață este completă în ea însăși, în începutul și sfârșitul ei. Fiecare viață este o poveste unică, o călătorie fabuloasă, plină de sens.

Viața tatălui meu a fost mai completă și mai plină în iubire și împlinire decât a oricărui om pe care îl cunosc. A înțeles sacrificiul, durerea, renunțarea, iubirea, pe scurt a înțeles viața.

Până la decesul tatălui meu nu înţelegeam sintagma creştină „speranța revederii cu cei dragi”. Acum trăiesc în fiecare secundă cu această speranță și încredere că îl voi revedea pe tata. Mă gândesc la momentul când tot dorul după el se va risipi. Tânjesc după această revedere.

Cineva îmi spunea că meseria de psiholog mă ajută să trec mai ușor peste pierderea tatălui meu, dar am realizat în acel moment că nu psihologia m-a ajutat cel mai mult, ci credința în Dumnezeu… speranța revederii. Tatăl meu avea o credință neclintită în Dumnezeu și mă linişteşte gândul că L-a întâlnit… în sfârșit.

Iubirea față de omul care nu mai este îți e imprimată pe fiecare celulă, prezentă în fiecare gest, vorbă, atitudine. În cazul meu, tata reprezintă expresia vie a modului cum un părinte își dedică viața copiilor, cum îi iubește şi investește în ei fără rezerve.

Aceasta este o bunătate nepământeană… „Când copiii tăi nu sunt mai buni ca tine, le-ai dat viață degeaba și ai trăit-o pe a ta în zadar”, scrie Aleksandr Soljenițîn în „Pavilionul canceroșilor”.

Tata a ridicat standardele foarte sus, dar îmi doresc ca viețile noastre, ale copiilor lui, pe care ne-a iubit fără limite sau condiții, să fie o expresie a valorilor pe care el le-a sădit în noi.

Îmi doresc să se uite de undeva la noi și să se bucure. Știu încrederea pe care a avut-o în Dumnezeu, că El ne va purta de grijă fiecăruia, ştiu rugăciunile lui către Dumnezeu pentru noi.

Cred că iubirea lui este cel mai prețios dar al vieții pentru mine, cel mai minunat model, cel mai complet fapt al existenței. Aşa cum trebuie, de altfel, să fie orice tată pentru copiii lui.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.