Au trecut 14 luni de când tata nu mai e printre noi fizic și dorul meu este atât de mare, încât mă ustură inima în piept. Uneori gândesc ca un copil, întrebându-mă dacă se poate ca să vorbesc cu el măcar o oră…
Eram cu una dintre surorile mele și împărtășeam dorul de tata și cum ne-a modelat iubirea pe care el ne-a oferit-o. Tata ar fi fost un psihoterapeut excelent, pentru că a înțeles existența, valoarea familiei, a spiritualității, și-a crescut copiii într-o manieră caldă și fermă, a fost un prieten loial, avea maturitatea de a înțelege mersul lucrurilor în viața. Ne-am amintit de darurile emoționale și spirituale pe care le-am primit de la el și sora mea a spus: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?”, exact așa cum scrie în Biblie.
De aici s-a declanșat o discuție care ne-a dus pe amândouă în punctul de a realiza că tot ce primim de-a lungul vieții, daruri emoționale și spirituale, caracteristici pozitive, o bază de siguranță, iubire, sunt lucruri pentru care nu avem vreun merit și recunoștința ar fi indicat să fie a doua noastră natură.
Când capacul sicriului se punea peste corpul lui tata, singurul lucru pe care simțeam că pot să-l spun este: „Mulțumesc, tata, pentru tot ce mi-ai oferit mie și fraților mei”. Simțeam până în adâncul ființei mele recunoștință.
Nici măcar „te iubesc” nu exprima sentimentele mele, ci doar „mulțumesc”, o profundă recunoștință pentru tot ce tata ne-a dat. Și, Doamne, nu cunosc un om mai generos și bun decât tata, care ne-a dat sufletul din el, fără rezerve.
Aș vrea să-i spun lui tata că toate suferințele lui au sens, că noi, copiii lui, suntem și vom fi unelte ale vindecării, că poate fi mândru de noi. Cel mai mult vreau să-i spun că viața lui, suferința lui, are sens, un sens care crește în fiecare copil al lui.
Mai doresc să spun: „Tata, mulțumesc pentru viața ta, mulțumesc pentru suferința ta, care acum construiește în copiii tăi vindecare și valoare umană. Învățăturile tale au fost semințe vii, care la vremea potrivită dau roade deosebite”.
Am concluzionat că nu suntem singuri, ci stăm pe umerii părinților, bunicilor și strămoșilor noștri.
Când atitudinea ta nu e de respect față de viață, tu îți disprețuiești părinții, bunicii și toți strămoșii, toate darurile pe care ei ți le-au dat, toata istoria generațională încărcată de resurse, disprețuiești eforturile înfăptuite ca tu să ajungi în punctul în care te afli astăzi.
Ai responsabilitatea de a prețui toate resursele care ți s-au oferit de-a lungul timpului. Prin aceasta îți respecți părinții cu toate sacrificiile lor, prin aceasta îți respecți bunicii și toată linia neamului tău, care au fost în slujba vieții pentru ca tu să te naști.
Am citit cum doar pentru ultimele 11 generații au fost necesari 4.094 strămoși ca să poți fi astăzi aici și să trăiești în condiții aproape ideale. Câtă forță interioară și exterioară s-a aflat în acești oameni ca eu să pot exista: au trecut prin războaie, lupte, durere, foamete, speranță, relocări, ca eu să pot trăi viața pe care o am astăzi.
Dovada de netăgăduit că viața mă dorește aici este că în spatele meu și în spatele tău se află o linie de urmași care au făcut multe sacrificii să ducă viața mai departe. Părinții, bunicii și străbunicii noștri sunt mai mari decât noi, ei au fost culoarul prin care noi am ajuns în lume.
Respectul față de părinții și bunicii noștri este crucial pentru maturizare și vindecare generațională.
Recunoștința față de înaintașii noștri pentru tot ce am primit ca să susținem astăzi viața este unul dintre motoarele împlinirii personale. Ai ajuns în punctul acesta al vieții pentru că multe resurse au fost alocate înspre tine.
Privește-ți cu recunoștință originile.
Onoreză-ți înaintașii.
Oferă un sens suferinței lor: fii un om responsabil și integru, fii un exemplu pentru copiii tăi, iubește-ți partenerul, nu repeta greșeli ale trecutului, fii prosper și sănătos.
Alina
