Observ în jurul meu tot mai multe femei și/sau mame extenuate de muncă și responsabilități, care își doresc un lucru firesc: să fie ajutate de soț sau iubit fie în creșterea copilului, fie în logistica gospodăriei și sarcinile aferente.
Speră la ajutor cu sfială, cu speranță, ca și cum acesta nu ar fi ceva normal, ci ar primi un favor.
Situația unu: mamele se plâng că nu au parte de ajutor în creșterea copilului.
Acest lucru îmi sună ca și cum tu te-ai angajat să îți asumi singură responsabilitatea creșterii unui copil, deși ambii l-ați făcut.
Chiar dacă rolurile femeii și ale bărbatului sunt diferite (complementare, mai degrabă), responsabilitatea creșterii copilului este pentru amândoi.
Să te plimbi cu copilul, să-l hrănești, să-l ajuti la teme, să petreci timp cu el, să-i citești povești, este responsabilitatea ambilor părinți în egală măsură.
Când te plângi că nu ești ajutată în creșterea copilului, e dovada grăitoare că ți-ai luat singură pe umeri această responsabilitate, de aceea, se impune o discuție în care să vorbiți despre asumare, angajament și împărțirea responsabilităților.
Știu că multe femei preiau modelul din familia de origine, în care mama se sacrifica și se punea constant pe ultimul loc, însă nu este necesar să perpetuezi acest model.
Pentru binele tău și al copilului te provoc să nu o faci.
Situația doi: femeile și/sau mamele se plâng că nu au parte de ajutor în treburile casei, începând cu plătitul facturilor și terminând cu menajul.
Gigel s-a trezit într-o dimineață și ca un business man veritabil, a făcut următoarea socoteală: De ce să o plătesc o dată pe săptămână pe doamna de la parter să-mi calce hainele și să-mi spele geamurile, nu mai bine îmi iau o nevastă și le face pe gratis, acestea și alte câteva? O afacere pe cinste.
Ai luat femeia pe numele tău, este normal să te slujească regește, doar pentru că tu ești soțul ei, iar ea e proprietatea ta.
Mamele, de asemena, au o parte din vină aici, la 25 de ani (ca să nu spun 30+) e ridicol să te porți cu băiatul tău (care între timp e bărbat sau cel puțin așa se presupune) ca și cu un copil răsfățat. Asta duce la un atașament bolnav față de mamă, iar ponoasele vor fi trase de „fericita” consoartă.
Să stabilim de la capătul râului, vorba românului, căsătoria este un parteneriat, în care doi oameni se angajază să se susțină, respecte și iubească unul pe altul la bine și la rău. Mai ales la rău și greu. Excepție sunt căsătoriile din interes și de conveniență.
M-am săturat să văd femei epuizate la propriu de serviciu, creșterea și educarea copiilor, gătit, curațenie, femei care și-au pierdut voioșia, feminitatea și dorința de a fi frumoase, deoarece sunt îngropate la propriu de treburi casnice, „treburi de femei”, iar soțul nu participă la așa ceva.
Ai idee ce înseamnă să faci curat, să speli și să gatești pentru tine, soț și un copil, doi sau trei? E o muncă continuă, epuizantă.
Nu-ți lăsa partenera să devină femeia ta de serviciu neplătită! Toate aceste reflecții sunt valabile în cazul în care vrei să ai o femeie lângă tine, nu o arătare epuizată și stoarsă de vlagă. Când intri într-o relație, bănuiesc că nu o faci cu gândul că ți-ai luat oaie de muls și tuns…
Femeia cu care te-ai căsătorit se prea poate să fie tributară convingerii patriarhale că femeia trebuie să țină casa, iar bărbații sunt ca bărbații, nu au ei grija copiilor sau a gospodăriei.
Concluzia: copiii se cresc împreună. Casa se administrează împreună.
Doresc să spun că nimic nu ni se cuvine într-o relație, dacă celălalt ne oferă timp, atenție, energie, servicii, cadouri iau acest fapt cu mulțumire și recunoștință. Îmi cultiv conștient aceste emoții, pentru că altfel atât de ușor se atrofiază, atât de ușor ne obișnuim cu binele și credem că ni se cuvine, că e privilegiul lui sau al ei de respira în augusta noastră prezență.
Însă, când vine vorba de creșterea copiilor, în special, și sarcinile gospodărești, în particular, consider că responsabilitățile este mai mult decât indicat să împartă, pentru buna funcționare pe termen lung a relației.
