Ce fac cu anul în care nu am murit?

Am devorat cartea „Anul în care nu am murit”, de Carmen Uscatu și s-au trezit în mine emoții reprimate într-un ungher ferecat al psihicului. 

Cartea debutează cu accidentul de mașină în care Carmen își pierde logodnicul, pe sora acestuia și o parte din picior. Firul narativ ne conduce prin experiențe în spitalele din România, bezna sistemul de sănătate și ani mai târziu, în calitate de președinte al ONG-ului „Dăruiește Viață”, lupta pentru inițiative legislative, strângere de fonduri, licitații, un război de gherilă psihologic cu un sistem de sănătate corupt, incompetent, depășit. 

Lectura cărții m-a catapultat într-un film pe care-l doream uitat: lupta de un an de zile a surorii mele mai mici cu cancerul, investigații, patru operații, chimioterapie, o perioadă la care refuz să mă gândesc conștient, și totuși, uite-mă aici, fără posibilitatea de eschivare. 

Ce simt la doi ani distanță de acele momente? Încă simt neputință, singurătate, neputință la pătrat, haos emoțional, lipsă de siguranță și predictibilitate, furie, nedreptate, furie din nou, amorțire, nod dureros în gât. 

Este trecut de miezul nopții și sunt în camera surorii mele, am venit la ea să povestim, eu nu pot dormi și văd lumină în camera ei, știu că nici ea nu doarme. Din subiecte în subiecte, ajungem la anul în care nu a murit, deși era o ipoteză mai mult decât probabilă, din punct de vedere uman. 

E bizar, vorbesc mai mult despre provocările acelei perioade decât ea, deși știu că refuză mai mult decât mine să intre-n hadesul în care am murit și am înviat împreună, cam o dată pe săptămână. 

„Anul în care nu am murit”, a fost anul în care m-am uitat ochi în ochi la moarte și am implorat-o să mă ia pe mine, nu pe sora mea. Cred că a fost multă iubire în dorința mea, dar și multă lașitate, pur și simplu nu mai voiam să văd durere și suferință, voiam să se încheie totul cu mine. Îmi părea best deal, indiscutabil. 

Mi se pare stupid să vorbesc despre ce am învățat în acel an, prefer binecuvântata ignoranță, în locul la prețul lecțiilor din suferința unui om pe care-l iubesc. Nu este corect… și din nou mă sufocă furia și nodul în gât. 

Totuși, mă obsedează gândul că dacă nu-i dau o formă acelui an blestemat pe care l-aș șterge cu buretele, un sens, ceva, orice, va pluti în eterul psihicului și mă va bântui, îmi va otrăvi clipele bune, mă va arunca în cinism, nu voi scăpa vreodată de furie, această emoție care e umbra inseparabilă de mine. 

M-am întrebat cum pot lua ce am trăit și să „clasez” dosarul ăsta, să-mi văd naibii de viață… și mi-au venit câteva idei legate de ce am învățat, dar nu din cărți, ci cu un preț indecent de mare. 

Iminența morții mi-a arătat cu claritate cum tu ai în față o tablă de șah pe care faci mutări după cum gândești că ar fi mai bine, dar centrifuga vieții are o altă agendă și, cu brutalitate, răstoarnă masa și îți pune în față alt „joc”, cu alte coordonate: descurcă-te, omule. Sau mori.  

Durerea m-a condus în miezul umanității. 

Durerea m-a condus în miezul compasiunii. 

Durerea m-a condus în miezul empatiei. 

Fiecare om are în personalitatea lui aspecte „contaminate”, puncte oarbe, slabe, defecte, orice e rău, instinctual în mod negativ, toată partea de umbră care există în fiecare dintre noi și este în regulă să o vedem și să o acceptăm. 

Dincolo de umbră, provocarea este să crești partea sănătoasă din tine, să faci alegeri conștiente cu ea, din miezul umanității, al compasiunii, al empatiei, al valorilor, așa cum poți să le trăiești, cu resursele din prezent, pentru că viața poate fi uneori cumplit de dificilă. 

Ca până în anul acela, pe care l-aș anula prin decret prezidențial, nu m-am întâlnit mai mult cu umanitatea, compasiunea și empatia în sute de moduri, prin zeci de oameni, dar și în mine am descoperit forța de a sluji, iubi, sacrifica.   

Am văzut ideea luptei dintre bine și rău ilustrată foarte bine în seria „Stăpânul Inelelor”: cu cât răul era mai adânc, cu atât triumful Binelui era mai glorios, dorit, așteptat și vizibil. După cea mai întunecată noapte, apar zorii cei mai clari. 

Intenția declarată este să nu mai fug de anul în care nu am pierit, ci să-i dau un rost. Partea francă din mine mă avertizează că dacă în cele mai grele momente vezi în omul de lângă tine răutate și, mai ales, egoism feroce, oricât de poleit ar fi exteriorul, oricât de carismatic sau amuzant se pretinde, în realitate, este boală pentru sufletul tău. Oamenii nu se schimbă, doar se adaptează. 

Pe buza disperării, am văzut miezul iubirii, al umanității, al compasiunii și al empatiei, care m-au făcut să mă gândesc deseori la cuvintele lui Albert Camus: „Am descoperit că în mijlocul iernii este o vară. Și acum sunt fericit. Pentru că am dovada că nu e important cât de dură e viața cu mine, când în mine există ceva care mă apără continuu. În mijlocul celei mai grele ierni am descoperit că în mine se află o vară invincibilă”.

Vara invincibilă există în forme neașteptate în fiecare dintre noi, apare după iarna psihologică care îți cerne identitatea și relațiile, te mistuie în risipiri și îți face sufletul țăndări, însă, oricât de năpraznic e răul, caracterul lui este temporar.

Umanitatea, compasiunea, empatia, duc lumea mai departe – este esența fiecărei veri invincibile, la nivel personal și colectiv.

Acesta este adevărul pe care mi l-a revelat anul în care nu am pierit.

*Poza articolului este un selfie din acel an, după ce am ieșit cu sora mea de la un control medical.

*Cartea „Anul în care nu am murit”, de Carmen Uscatu, o găsești aici.