Chemările sufletului

Nu mă simt comod într-o discuție despre suflet. Pare că te miști pe nisipuri mișcătoare, cu dorința de a găsi stabilitate și o paradigmă în care să ne regăsim cu toții, fără prea multe dezbateri și disensiuni. Sufletul are propriile lui resorturi prin care îți strigă setea și foamea după a fi luat în seamă. Aspirația sufletului este de a rechema la viață părțile moarte și dezmembrate din noi înșine. Chemarea sufletului este dorul după viața netrăită ce pulsează în noi.

Sarcinile de zi cu zi ale vieții ne tracasează și ne îndepărtează de noi înșine. Devenim duri și insensibili la frumusețe, bunătate, gingășie, curajul de a visa și a ne dori mai mult de la viață. Ne resemnăm, aceasta este totul, ne spunem, rutină și exces de normalitate. Abandonăm atât de ușor visurile pe care le avem pentru un strop de stabilitate, de siguranță, de apartenență.

Poate încercăm să ne regăsim în următoarea combinație, pahar de alcool, promiscuitate, jocuri de noroc, nopți de seriale, dulciuri, cumpărături sau sport compulsiv. E doar o chestiune de timp până realizăm că suntem pe un drum înfundat.

„Lebedele negre” ale vieții

Statisticianul și analistul ­Nicholas Taleb este cel care a introdus conceptul de „lebede negre” în literatura de specialitate, referindu-se la evenimentele care nu pot fi prezise de vreo analiză, oricât de atentă sau exactă ar fi aceasta: războaiele, crizele economice, pandemiile… sunt evenimente care schimbă „regulile jocului” și dau peste cap orice model predictiv elaborat de „vizionarii” care se ocupă de modele economice și sociale ale viitorului.

La fel este și în viața noastră, la un anumit moment, în tine­rețea timpurie mai exact, prevedem un parcurs pentru noi: ce școală vom alege, ce carieră vom avea, vom întâlni iubirea vieții, ne vom căsători, vom cumpăra o casă, vom avea 2-3 copii, vom avea două concedii pe an etc. Doar că nu prevedem „lebedele negre” care ne dau peste cap parcursul migălos construit: pierderea unei iubiri, trădarea, experimentarea durerii, moartea unui om pe care-l iubim, mutarea în alt oraș, un diagnostic sumbru, un accident, aceste „lebede negre” care ne obligă să reconfigurăm traseul pe care l-am gândit într-un context de planificare, care nu ține cont de o mulțime de variabile dependente și independente, care scapă calculelor noastre.

Viața înseamnă o traiectorie incalculabilă, total diferită de ce am gândit inițial, pentru că este o dinamică, iar dinamica are ­cursul ei propriu, nesupus calculelor dintr-un mediu controlat.

La fel cum într-o societate există o mulțime de mișcări subtile (ca grupurile de casă cu idei revoluționare, care mai apoi s-au conturat puternic și au determinat schimbări majore, sau prăbușirea unei companii care anunță o criză economică, sau un asasinat care declanșează un război, de exemplu), la fel există încontinuu o mișcare subtilă în ființa noastră, formată din căutări, frământări, experiențe, care mai apoi determină adevărate schimbări de perspectivă.

Fragilitatea ființei umane este atât de bine conștientizată în aceste momente: nu rigiditatea, nici gândirea dihotomică, cea în nuanțe de alb și negru, este cea mai bună opțiune, ci flexibilitatea mentală, conștientizarea faptului că în fiecare clipă lucrurile se pot schimba în mod fundamental, atât la nivel personal, cât și la nivel colectiv.

Acest fapt ne protejează de multe probleme psihologice care pot apărea datorită unei gândiri rigide, absolutiste și justițiare.

Sunt fascinată de perioadele de tranziție din viață, cele în care suntem suspendați între identitatea pe care suntem gata să o lepădăm și noua identitate care stă să se nască în noi… dar e dificil de tolerat starea de incertitudine între renunțarea ce am fost și ceva nou care stă să se nască în ființa noastră.

Perioadele de tranziție sunt atât de importante, pentru că viața e formată din ele, pentru că maturizarea înseamnă perioade de tranziție.

Atunci când sunt în călătorii, în special, dar nu numai, și observ cupluri la mijlocul vieții cu degetele împreunate unele în altele, acei oameni care au trecut deja prin schimbări majore împreună, prin etape de tranziție, prin încercări ale vieții și totuși au rămas unul lângă altul, încă au ce să-și spună, ce să împăr­tășească, mă simt atât de încurajată de ideea unei maturități împlinite.

Mă simt inspirată să văd că perioadele de tranziție aduc multe ­lucruri bune cu ele.

Chemarea naturii

Oriunde și oricând am găsit divinitatea în natură, în munte, râu, ocean, în verdele crud și albastrul cerului care vorbește despre toată înțelepciunea lumii.

Simt cum sufletul meu respiră în fața unui apus de soare de o frumusețe tulburătoare, am simțit perfecțiunea pe plaja din Key West, unde începe Triunghiul Bermudelor, în zborul pescărușilor, în contemplarea vegetației luxuriante sau jocul razelor lunii oglindite într-un lac.

Mergi în natură și observă cum aceasta înflorește și te cheamă la viață. Natura ne vorbește despre condiția umană: ciclicitate, înflorire, veștejire, frumu­sețe, fragilitate, forță, dăruire.

Este un soare pe cer, l-ai observat?

Primăvara cu ale ei culori ce ne cheamă la viață sunt aici, le vezi?

Katherine May scrie: „Natura ne demonstrează că supra­vie­țuirea este un exercițiu. Câteodată înflorește – se întinde, se împodobește cu frunze, face miere din abundență -, iar uneori revine la elementele de bază ale existenței pentru a continua să trăiască. Pentru plante și animale, iarna face parte din îndatoririle lor. Același lucru este valabil și pentru oameni”.

Chemarea spiritualității

Rugăciunea, postul, mersul la biserică, a te gândi la Dumnezeu în timpul zilei și al nopții, a căuta să înțelegi ezoterica vieții și înțelesurile spirituale ale exis­tenței, iată cum sufletul ne vor­bește în anumite momente despre cărările pe care vrea să apuce în căutare de hrană vie, pentru că, așa cum scrie la Carte, omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Când dorești pace pentru că ai obosit… o găsești în odihnă fizică, apoi odihnă emoțională și spirituală.

Găsești pacea într-o identitate, în valori și scopuri, în integritate față de tine și alții.

Personal, am găsit chemarea spiritualității în puterea recu­noștinței: când negăm, reprimăm, acuzăm și reproșăm, rămânem blocați în trecut, în durere și nefericire, în schimb, când ne întoarcem cu mulțumire și recunoștință spre ceea ce ne-a construit ca oameni, evoluăm și totul se schimbă în jurul nostru, inclusiv postura și zâmbetul.

Uneori, lacrimile de recu­noștință pentru ce ești și ai reprezintă cea mai vie formă de exprimare.

Chemarea

Care este cauza pentru care inima ta simte și bate?

Care este subiectul care te ține treaz nopțile până târziu pentru a citi și studia despre el?

Ce abilități ai și simți că poți face lumea aceasta un loc mai bun prin valorificarea lor?

Poate visurile și pasiunile tale sunt îngropate sub ani de zile de indisciplină, scuze, temeri, amânare… nu contează motivele, important este că dacă vei începe de astăzi să investești într-un domeniu, într-un an vei ajunge mai departe decât îți imaginezi.

Începe cu pași timizi, doar începe, este loc sub soare pentru toată lumea, sunt resurse suficiente pentru fiecare om.

„Esența ființei noastre este extrem de creativă, evoluând și mișcându-se în ritmul vieții pentru a ne crea și împlini visurile și aspirațiile, fără limitări inconștiente”, scrie psihoterapeutul Menis Yousry.

Dacă nu-ți prețuiești comorile, acestea îți vor fi luate. Dacă nu-ți asculți vocea sufletului, aceasta va șopti tot mai încet, până se va opri într-o zi, așa că, te rog, ascultă-ți chemarea sufletului.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.