Despre tinerețe și bătrânețe, despre joacă și înțelepciune

Bunica a trăit 89 de ani și 10 luni, aceasta înseamnă aproximativ 32, 765 de zile. A trecut prin al Doilea Război Mondial atunci când era doar o adolescentă, a trăit integral perioada comunistă, Revoluția și 29 de ani din noul regim, cel democratic. La 38 de ani a început o viață nouă, mutându-se de la sat la oraș. Au urmat construirea unei noi case, căsătoria și mutarea de acasă a celor opt copii, îm­prăștierea lor în diferite colț­uri ale lumii, venirea pe lume a nepoților și a strănepoților.

Oare în câteva cuvinte se poate descrie bogăția și abundența unei vieți?

Fiecare om înmagazinează o poveste și o istorie unică de viață. Experiențe acumulate în urma durerilor, bucuriilor și tristeților inevitabile fiecărei vieți, un mozaic alcătuit din tot ce poate trăi un om într-o viață.

Lecțiile de viață pe care bunica mi le-a predat nu pot fi puse alături de nici o lectură sau școală, bunica face parte dintr-o generație pe cale de dispariție, oameni care au luptat pentru ca granițele noastre să arate așa cum arată acum, oameni care au crezut în idealuri colective și în absoluturi.

Oameni care au muncit pe brânci și au prins rostul vieții în mijlocul munților, al văilor, al holdelor coapte, în mijlocul naturii, al morții și al renașterii ei an de an.

O generație care s-a pus pe ultimul loc, trimițându-și copiii la oraș, la școli, ca să aibă șansele pe care ei nu le-au avut, oameni care au înțeles sacrificiul, oameni simpli și autentici care și-au mai trăit o dată viața prin intermediul copiilor.

Mi-a spus bunica o frază pe care nu am putut-o uita: „Toate durerile voastre trec prin mine”.

Cel mai de preț câștig că am avut lângă mine o bunică e faptul că îi respect visceral pe cei vârstnici. În spatele ridurilor lor se ascund ființe care nu au știut de cultul sinelui, cu mâinile marcate de muncă grea, și-au construit case, au muncit la câmp, în uzini sau fabrici și au crescut copii.

E dificil să-mi imaginez ce înseamnă să aștepți la cozi interminabile de la ora 5 dimineața pentru a primi hrană pe cartelă, să nu ai căldură suficientă și altele care pentru noi țin de domeniul istoriei. Comparativ cu ei, noi suntem o ge­nerație răsfățată, privilegiată.

Lucrul cel mai dureros perceput la nivel emoțional pentru „generația pe cale de dispariție” nu îl constituie pensiile infime sau singurătatea, ci faptul că generația tânără se uită la ei și îi condamnă pentru istoria pe care au scris-o, nu văd o valoare în ce ei au făcut sau construit, îi disprețuiesc și văd în ei un ­„încurcă-lume”.

Personal, nu cred în existența unui conflict între generații. Lupta între generații, prăpastia aceasta care se cască între inimile noastre, își are originea în neîn­țele­gerea noastră și a lumii, în superioritate și neiubire.

Probabil este important și pentru vârstnici să înțeleagă că, îna­inte să pretinzi înțelegere sau acceptare, este necesar să le oferi.

M-am întrebat, ce este mai important: autoritatea sau iubirea? Îna­inte de autoritate, este necesar să fie iubirea. Ne putem deschide inima, putem fi vulnerabili, putem primi și oferi afecțiune, sfaturi, recomandări, doar dacă în prealabil inima noastră este deschisă și avem o conexiune autentică cu cel din fața noastră. Acolo unde există doar autoritate și un respect care se pretinde pe considerente exterioare, nu poate fi o relație care să împlinească sufletul în mod real.

Ceea ce este surprinzător pentru o generație care se declară flexibilă și maleabilă este rigiditatea și lipsa empatiei atunci când vine vorba de a vedea lucrurile și din perspectiva celuilalt.

În mod clar, provocările, perspectivele și valorile noastre diferă semnificativ de valorile părinților sau bunicilor noștri, dar în aceste situații se vede mult lăudata noastră evoluție. Putem trăi bine lângă oameni diferiți de noi, fără a avea pretenția să-i schimbăm.

În cartea Leviticul scrie: „Să te scoli înaintea perilor albi și să cinstești pe bătrân”. Cineva spunea că nivelul de civilizație al unei societăți se măsoară în modul în care tratează copiii și vârstnicii. Acest raționament are în spate ideea că nivelul nostru de civili­zație este dat de cum tratăm categoriile vulnerabile ale socie­tății. E adevărat, bunătatea și spiritul civic se văd în raport cu cel vulnerabil.

Când mergeam la bunica și îmi spunea că se roagă pentru mine, mă simțeam cea mai norocoasă nepoată de pe planetă, mereu îi spuneam: „Buni, roagă-te pentru mine. Pe tine întotdeauna te ascultă Dumnezeu”.

Trebuie că Dumnezeu aplică un tratament preferențial celor în vârstă… poate prezența Lui compensează absența noastră. Bunicii sunt un edificiu spiritual.

Poetul Lucian Blaga a scris cu talent: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul! Tânărul cântă: Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea! Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”. Cuvinte puține, dar care exprimă nuanțat etapele de tranziție în viață și acțiunile caracteristice fiecăreia.

Bătrâneții îi revine înțelep­ciunea, astfel, cine nu mai are bunici să le cinstească memoria, iar cine încă-i are să-i iubească, să-i prețuiască și să-i respecte.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

2 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Elena Bouleanu
Elena Bouleanu
8 days ago

O scriere blândă ca o mângâiere de bunică.
„Bunicii sunt un edificiu spiritual.” – asta m-a convins definitiv să las aici un comentariu.
Felicitări, Alina!

You May Also Like