Nevoia de Dumnezeu, semnificație și relații

Ne definim prin trei coordonate: nevoia de Dumnezeu, nevoia de semnificație și nevoia de relații sau comuniune.

Suntem ființe spirituale, iar aceasta este o realitate de care nu putem face abstrac­ție. Încă de la începuturile viețuirii pe planetă, noi, oamenii, am căutat explicații pentru lumea în care trăim. Am fost și suntem speriați de nesiguranță și căutăm cu îndârjire un punct fix. Creștinismul îl oferă.

Toate comportamentele umane în căutarea unui reper fix au avut rolul de a umple goluri de înțelegere în informațiile care ne lipseau și de a răspunde unei nevoi adânci: trans­cendența, dincolo de dimensiunea fizică a vieții.

Matematicianul Arhimede spunea: „Dați-mi un punct fix și eu răstorn Universul”.

Cu toții suntem în căutarea unui punct fix mai ales acum, în această lume schimbătoare.

Sentimentul siguranței este fundamental pentru o dezvoltare sănătoasă emoțional. A ne simți în siguranță se traduce prin contactul fizic cu corpul mamei în fiecare zi, cât mai mult, apoi, pe măsură ce creștem, protecția pe care o reprezintă prezența unui adult ce ne îngrijește corespunzător, ne ferește de pericole, dar ne oferă și autonomie pentru a explora mediul înconjurător.

Tot acest mixt de emoții și comportamente dezvoltă în puiul de om fundamentul siguranței pe care se clădește treptat dezvoltarea socială, emoțională, intelectuală. Am crescut, însă nevoia de sigu­ranță sau predictibilitate rămâne, iar un refugiu consistent este mereu spiritualitatea. Dumnezeu reprezintă pentru creștini, printre altele, un reper al imuabilității, siguranței, valorilor și principiilor stabile. Suntem speriați de nesiguranță și căutăm cu îndârjire un punct fix. Creștinismul îl oferă.

Adult fiind, când găsești siguran­ța, sentimentul de bine este ca o îmbrățișare, asemeni contactului cu pământul cald după o repriză istovitoare de înot. Nu cunosc alt reper imuabil decât Dumnezeu. Costurile nesiguranței care planează peste noi sunt vizibile mai ales la tineri.

În contextul în care vezi atâta instabilitate, primul impuls este: „Trăiește clipa! Savurează momentul! Anularea gândirii, însă, nu face altceva decât să genereze anxietate. Hedonismul e cea mai bună afacere, prezentul este singura certitudine”.

Viața este o continuă incertitudine, viitorul este puțin previzibil. Singura soluție este să ne creștem toleranța la incertitudine, nu să dezvoltăm anxietate, tendința de a controla aproape totul în jurul nostru sau trăirea fără discernământ a prezentului.

O gândire sănătoasă înseamnă să fiu conștient de faptul că pot face calcule, manipulez variabile atât cât este posibil, însă știu că în orice moment lucrurile se pot schimba și sunt în regulă cu asta.

Viața este și va fi imprevizibilă mereu. Pot alege să fiu împăcat cu acest fapt sau să trăiesc plin de teamă.

Nevoia de semnificație

Care este scopul vieții mele? Care este motivația de a mă trezi dimi­neața? Sunt întrebări pe care majoritatea ni le-am pus. Semnificația, scopul sau sensul au legătură cu rețeaua de scopuri, obiective pe care le stabilim de-a lungul vieții și pentru care luptăm: destinații pe care dorim să le vedem, carieră, recu­noaștere, filantropie și tot ce stabilim că face parte din ceea ce am vrea să bifăm înainte de sfârșitul vieții.

Nu e nimic rău în a avea scopuri, însă provocarea este să te uiți dincolo de ele, la motivația lor. De exemplu, un scop nobil este să ajuți persoane defavorizate să-și găsească un loc de muncă și să le susții în acest proces, însă în spatele lui poate sta o motivație greșită: vreau să fiu admirat și iubit pentru ceea ce fac. Vreau să se vadă că sunt puternic și am resurse.

De aceea, este important de amintit că scopurile sunt bune atunci când în spatele lor se află motivația corectă. Tu deja ești un întreg, deja ești un om care meriți iubire, nu este necesar să faci lucruri pentru a demonstra aceasta.

A ne stabili scopuri pentru a compensa lipsuri emoționale și dorințe de recunoaștere ne va duce la un moment dat în punctul de a realiza că nimic din exterior nu poate compensa un gol care există în interior.

Fiecare om care trăiește pe această planetă are un rost, o misiune, are talente și abilități unice care servesc lumii într-un fel sau altul. Desigur, este necesar un proces de intro­specție și autocunoaștere, de descoperire proprie, însă răspunsurile vor veni după ce vei începe să le cauți.

Nevoia de relații

Una dintre cele mai mari frici ale noastre este cea de singurătate. E o teamă justificată, deoarece a fi singur înseamnă a fi vulnerabil, a fi expus pericolelor sau să fii nedorit. De când ne naștem avem nevoie de relația cu mama pentru a supra­viețui și întreaga noastră viață continuă cu a căuta relații în care să ne dezvoltăm și să ne împlinim.

Un filosof român contemporan vorbea despre edificiul afectiv pe care îl construim de-a lungul vieții, „zid de ființe iubite care ne înconjoară” și care ne oferă calitatea trăirii, oamenii în dreptul cărora spiritul critic a fost prezent, dar fără putere.

Deși ne oferă multe satisfacții, relațiile sunt și o sursă de suferință, pentru că ating cele mai profunde frici, activează sistemele de apărare din noi și ne produc emoții intense, pozitive sau negative.

Pentru a stabili și consolida relații, deseori e nevoie doar de un zâmbet, o îmbră­țișare, un telefon cu promisiunea susținerii sau un gest frumos care să dovedească că-ți pasă de persoana în cauză.

Dale Carnegie spunea că „unicul mijloc de a descoperi ce este cel mai bun în oameni este prin aprecieri și încurajări”.

Cu toții ne dorim o lume mai bună, însă e nevoie să fim conștienți că eu și cu tine formăm această lume, iar in­fluența noastră se propagă în cercuri concentrice asupra celor din jur. Semințele bunătății și ale prieteniei dau roade întotdeauna în relație cu semenii.

Omul e valoarea supremă, mai presus de scopuri, bani sau achiziții, ceea ce nu înseamnă că educația și partea materială nu sunt importante. Sunt, doar că acestea nu hrănesc sufletul. Uneori hrănesc orgoliul și vanitatea, iar alteori ne refugiem în ele pentru a fugi de noi înșine.

Apropiere chiar și „în distanțare”

Cum putem să fim apropiați chiar și în aceste timpuri, când distanța socială este recomandată, iar oamenii raportează niveluri crescute ale singurătății?

Ne putem folosi de avantajele tehnologiei, pentru a ține legătura cu cei pe care îi iubim, deoarece distanțarea socială nu înseamnă și distanțare emoțio­nală. Dacă știm persoane care se confruntă cu probleme de natură emoțională (tristețe persistentă, teamă pentru viitor, dificultăți în stabilirea unor rutine sau scopuri în această perioadă), îi căutăm.

Facem un zid al solidarității lângă persoanele care au mai multă nevoie de noi, de o vorbă frumoasă, de sentimentul că și ei contează. Există grupuri de suport la care se poate apela în cazul în care simțim că nu mai putem gestiona o situație, există numeroși psihologi și psiho­terapeuți care-și oferă serviciile gratuit sau la prețuri modice în această perioadă.

Să nu ezităm în a cere ajutor, să nu ne fie rușine de propria vulnerabilitate. Nu ești singur!

A fi viu, a simți viața este cea mai extraordinară oportunitate pe care o puteai primi. Dacă îți vei ridica ochii din pământ, vei vedea frumu­sețea care te înconjoară, începând cu căderea frunzelor arămii din copaci, o melodie care-ți aduce bucurie sau prezența celor de lângă tine.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.