Normalitatea durerii în condiția umană

Anul 2021 a fost anul smereniei, pentru mine. 

Ar fi un pumn de realizări, câteva experiențe și locuri pe care le-am vizitat, dar dincolo de orice, ca un fir roșu, am simțit cum viața m-a smerit în fiecare clipă, schimbând toate lucrurile pe care le credeam stabile și mi-a demontat, rând pe rând, toate convingerile pe care le credeam imuabile. 

Nu știu dacă anul acesta a fost bun sau rău, probabil a fost bun, din moment ce eu și cei pe care îi iubesc suntem sănătoși și nu am traversat evenimente dramatice majore. 

Simt că am intrat în după-amiaza vieții, acel punct în care judecata sau critica își pierd sensul, mai degrabă îmbrățișezi acceptarea și te smerești în fața imprevizibilului, necunoscutului, în fața lui Dumnezeu. 

Oamenii vin și pleacă, împrejurările se schimbă, ce astăzi este valorizat, mâine cade în derizoriu și anonimat, totul este supus schimbării și așa este firesc. 

Recunosc că, până în urmă cu un an, am trăit cu o viziune distorsionată despre viață. Desigur, și viziunea din prezent are biasurile ei, însă există anumite criterii de stabilire a raționalității: verificarea în realitate, observația directă, experiența empirică etc, toate acestea ne spun că actuala viziune este mult mai acurată decât precedenta. 

„Durerea este inevitabilă, suferința este opțională”, scria Kathleen Casey, pentru că după durere, tu decizi cât alimentezi suferința, care se poate prelungi pe o perioadă infinită, teoretic. 

Până mai ieri, viața mi se părea destul de simplă, în general, ludică, intuitivă, desigur, provocatoare pe alocuri, dar nimic exagerat sau de negestionat dacă înțelegi contextul și te adaptezi, dacă ai parte de ajutor de specialitate când e cazul și alte câteva situații, doar ca brusc, în mijlocul autosuficienței mele, în vară, când temperaturile erau sufocante, eu să intru în cea mai grea iarnă a sufletului. 

Am crezut ca voi muri la propriu, inima mi se va topi de durere și lava care curge din mine mă va mistui. Și, oh, cât mi-aș fi dorit asta… 

Desigur, nu am murit și inima nu mi s-a topit, dar eu m-am schimbat profund. 

Am înțeles durerea umană și acest fapt m-a smerit profund. Durerea te trezește, durerea te face să-ți deschizi mintea.  

Cancerul societății, cred eu, este lipsa empatiei, ori dacă ai trecut prin durere cu conștientă, nu-ti mai poți întoarce fața de la cel care se află în durere, cu indiferență. Ori a trăi durerea lipsit de conștiență, te aruncă în victimizare, neasumare, răzbunare, răutate, ură, suferință cronică. 

Psihiatrul Sigmund Freud, spunea că viața e o continuă luptă de evitare a durerii și căutare a plăcerii, ceea ce e legitim și evolutiv. 

Ca psiholog și psihoterapeut în continuă formare, înveți și asimilezi cu timpul abilitățile de care ai nevoie pentru a fi un bun practician, printre care, ascultarea activă și empatia, dar sunt concepte teoretice până când nu te reconstruiești bucată cu bucată, din durere. 

Ședințele individuale cu clienții mei au căpătat o altă dimensiune a profunzimii, doar pentru că am trăit și înțeles durerea. 

A fost ca și cum mi s-a deschis o altă dimensiune a existenței și-am început să văd durerea peste tot, mai mult, să o simt într-un mod sfâșietor, câteodată de negestionat, aparent. 

Dintr-o dată, am devenit brusc conștientă de universalitatea durerii din jurul meu: peste tot boală și moarte, slăbiciune și neputință, atât fizică cât și morală. 

Câteva luni de durere m-au învățat mai multe despre natura umană decât sute de cărți și mulți ani de școală. Desigur, acestea au avut rolul lor bine determinat în înțelegerea experiențelor și operaționalizarea conceptelor, dar practica bate teoria aproape oricând. 

Aș vrea să spun că există transformare profundă fără durere, dar mi-e teama ca nu e așa, deși mă revoltă acest adevăr. Durerea te înnobileaza pentru că te apropie de esențial, te dezbracă rând pe rând de superficialitățile pe care le-ai crezut valoroase și îți arată minimicia.

Împăratul este gol, dar crede că cele mai frumoase straie îi împodobesc trupul, aceasta este povestea fiecăruia dintre noi, până nu gustăm din durere și nu o înțelegem în cele mai adânci straturi ale ființei. 

În fiecare secundă suntem complet expuși bolii și pierderii.

Toți oamenii pe care-i iubesc vor muri rând pe rând. 

Îmi voi naște copiii cu durere și fiecare durere a lor, va fi în egală sau mai mare măsură și a mea. 

Planeta își va epuiza resursele și un dezastru climatic e iminent în viitorii zeci (unele previziuni sunt mult mai sumbre) de ani. 

Și acestea sunt doar câteva nuanțe generale… 

Durerea nu poate fi disimulată, eventual o poți reprima, dar nu e o strategie funcțională pe termen lung, ea nu se evaporă, nu dispare, va căuta o cale spre a se exprima, pentru a te aduce în corp să o simți. Nu poți fugi de biologie. Nu poți fugi de natură.  

Exista sute de nuanțe ale durerii, și, cu siguranță, am experimentat de-a lungul vieții cel puțin câteva dintre ele, eu am punctat infim de puține. 

După lungi zbateri și, recunosc, certuri cu Dumnezeu, în care i-am spus că e nedrept (da, știu, furtună în cana cu ceai), ca e prea multă durere în lumea creată de El, prea multă și doar El poate face ceva cu adevărat semnificativ în privința aceasta, am capitulat, ajungând la ceea ce numim în psihologie acceptare radicală. Nu te împotrivi și lupta, uneori trebuie doar să lași viața să fie așa cum e.  

Rezolvă problema sau schimbă percepția sau rămâi nenorocit. Aceasta este acceptarea radicală, un exercițiu (greu) de practicat o viață întreagă.

Da, mereu viața va curge în paralel cu durerea, e un fapt inevitabil, nu poti separa atomii de hidrogen de atomii de oxigen și să obții apă, doar formula H2O, care are în componența ei doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen, înseamnă apă și e „licoarea” care face viața posibilă. 

Nu poți separa durerea de viață. 

Nu poți separa iubirea de durere.  

Nu poți scoate durerea din relațiile interumane profund împlinitoare. 

Nu poți exista fără durere, dacă nu ești sociopat sau psihopat, dar acestea sunt condiții patologice. 

Universalitatea durerii m-a smerit. Universalitatea durerii m-a maturizat.

A fost momentul în care am știut cu certitudine că am devenit adult.

Responsabilitatea ta principală, indiferent de an, anotimp sau careul lui Venus pe cer este să ai grijă de tine sub aspect fizic, emoțional, relațional și intelectual. 

Emoția de durere nu o poți controla, dar îți poți controla comportamentul, așa că în ciuda durerii intense și a sentimentului că nimic nu are rost, am continuat să fac tot ce am putut ca să merg mai departe: să am grijă de mine (sport, alimentație sănătoasă), să pun limite în relații, să fac lucruri care-mi aduc bucurie, cum ar fi să citesc sau să merg pe munte, să mă axez pe proiecte profesionale.    

Doar dacă te concentrezi pe spațiul responsabilității tale și investești acolo cât poți, cu conștiență, cu umor, cu demnitate, sunt șanse crescute ca cei de lângă tine să fie bine și nu doar ei, ci tu, în primul rând.

Mai presus de orice, crede-mă, vei fi din nou bine la un moment dat. Vei fi bine.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like

Identitate și sens

Alergarea noastră de fiecare zi a devenit, în aceste vremuri, o poveste despre căutarea identității în moduri cât mai atipice. Cum nevoile urgente și imediate, precum asigurarea hranei, adăpostului, protecției…
View Post