În ultimele luni m-a preocupat înțelegerea sufletului: ce este sufletul, cum arată, cum se manifestă, de cine sunt dictate căutările lui, cum poate fi viața ta expresia vie a mișcărilor sufletului.
La originea cuvântului „psihologie” stă cuvântul „suflet” („psyche” din greacă), dar ne axăm aproape exclusiv pe studierea gândurilor, emoțiilor, comportamentelor, tot ce poate fi observabil, măsurabil, cuantificabil, avem tot mai multe unghiuri din care privim problematicile psihice, însă, paradoxal, suferința percepută la nivel subiectiv e mai copleșitoare ca a oricărei alte generații.
Uneori am impresia că încercăm să „reparăm” psihicul uman precum încercăm să reparăm o centrală nucleară cu o șurubelniță. Psihismul are o complexitate care depășește cu mult capacitatea noastră de înțelegere și uneori, integrare.
Așa am descoperit că iubirea răspunde celor mai profunde căutări interioare ale noastre, pentru că e o experiență ce ține de sufletul tău, care alege să se încredințeze unui om, cu toate riscurile de rigoare. Iubirea adevărată este atunci când un om îți iubește sufletul, esența, când privește la tine și caută binele spiritual al sufletului tău, astfel, el nu te poate răni. Când un om îți iubește sufletul, prețuirea lui față de parcursul tău, ce ești, cu toate experiențele prin care ai trecut este activă. Când iubești înfățișarea, banii, aspecte exterioare, te debarasezi cu ușurință de omul acela și mergi mai departe, atunci când intervine o despărțire, pentru că legătura dintre voi a fost superficială. Când iubești sufletul unui om, acela poate să nu aibă nimic perceput ca valoros din exterior, însă legătura dintre voi să fie vie și reală. Uită-te în ochii unui om care te iubește și vei vedea acolo toate misterele lumii dezlegate, tot dragul, grija, iubirea, sensul unei vieți finite, încercate de greutăți.
Însă, iubirea nu exclude raționalitatea, pentru că răspunsul la o parte dintre dilemele noastre îl reprezintă întoarcerea la raționalitate: ceea ce este, comportamentul măsurabil și verificabil, trezirea din filme închipuite, reverii și proiecții. Noi, femeile, suntem emoționale prin definiție, ori aceasta ne aduce de multe ori suferință și ani risipiți în contexte nepotrivite dezvoltării.
Elif Shafak scrie: „Calea spre inima unui bărbat poate purta o femeie foarte departe de ea însăși, draga mea”, în ecuația vieții, raționalitatea, alături de suflet, are locul ei deosebit de important.
Emoțiile nu au principii, emoțiile nu au timp și spațiu, dar prefrontalul (structură responsabilă de rațiune, analiză, sinteză etc.) te ancorează în prezent și te învață ce se potrivește cu viața ta și cum îți proiectezi viitorul.
În înțelegerea acestor concepte, durerea este ingredientul „secret” care îți expandează nivelul de conștiință. Cu cât intri mai adânc în analele psihicului tău și te confrunți cu părți respinse din tine, cu atât înțelegi mai mult lumea interioară și exterioară.
Ce te ajută în căutările tale?
Adevărul este ceea ce ni se relevă pe măsură ce trăim cu autenticitate, tot mai mult în concordanță cu sinele nostru. Cantitatea de minciună din viețile noastre e direct proporțională cu îndepărtarea noastră de adevărul interior, valori, aspirații ale sufletului.
Te ajută încrederea în tine, în viață, în ceilalți, în curgerea văilor prin care existența te aduce. Este atât de diferită imaginea pe care ne-o construim despre parcursul nostru cu imaginea reală a parcursului efectiv, dar în toată această ecuație complicată, încrederea în viață este un ingredient vital.
Am încredere în căile potrivite ale vieții pentru mine.
Am încredere că voi ajunge acolo unde trebuie să ajung.
Am încredere că viața mea va fi completă, fără a încerca eu să controlez variabile.
Eric-Emmanuel Schmitt în cartea „Provocarea Ierusalimului: O călătorie în țara sfântă” scrie cu realism despre ce înseamnă un drum al căutării, în cazul lui e vorba despre căutarea lui Dumnezeu, însă verbele folosite în acest pasaj sunt componenta fiecărei căutări active: „Să merg, să mă epuizez, să transpir, să descopăr, să întâlnesc, iată ce, de fiecare dată, a suscitat reînnoirea vieții mele spirituale. Dacă nu aș fi traversat Sahara, nu aș fi primit niciodată credința. Dacă nu aș fi ajuns la Ierusalim, nu l-aș fi perceput niciodată pe Isus ca persoană și ca Dumnezeu. Întotdeauna, în cursul existenței mele, revelațiile m-au așteptat la capătul drumurilor”.
„Să merg, să mă epuizez, să transpir, să descopăr, să întâlnesc…” tot acest demers are nevoie de smerenie, ca ingredient vital.
Prin urmare, spun: „Bună, smerenie, sunt neîncântată să te cunosc, însă știu că ești necesară: învață-mă, ghidează-mă și, te rog, fii blândă cu mine”.
Alina
