O casă bună de locuit pentru propriul sine

Suntem adesea preocupaţi ca locuinţa să ne fie una cât mai primitoare, să avem ­căldură, electricitate, hrană, persoane dragi în jurul nostru. Toate acestea alcătuiesc, fără îndoială, un mediu confortabil, care dă bucuria intimităţii propriei case. M-am în­trebat, însă, în ce măsură „casa” emoțiilor și gândurilor noastre ne este cu adevărat confortabilă.

O nevoie umană primară este sigu­ranța. În copilărie, primim siguranţă de la părinți, apoi la maturitate o căutăm în diverse locuri sau activități, oameni și relații. O etapă a maturității este aceea în care urmărim să construim siguranța în interiorul nostru, să facem din noi o „casă bună”.

Între primele aspecte care suferă schimbări atunci când începem vindecarea unei traume se află relația cu propriul corp, începem să ne simțim în siguranță în el, să investim în starea de bine, să avem grijă de sănătatea lui.

Cum ar trebui să ne fie locuinţa pentru a ne simţi confortabil în ea: ordine, căldură, iubire, confort, înțelegere, afecțiune. Pe acestea trebuie să le căutăm şi pentru „casa” din interiorul nostru.

Cum le dobândim? Prin educaţie. Avem nevoie de educație emoțională, avem nevoie să știm cum să relaționăm, cum să ne menținem sănătoși, iar aceste deprinderi se cultivă în timp. Pentru început, opreşte-te puţin asupra parcursului tău din anul care stă să se încheie.

Ce ai lăsat în urmă: durere, prietenie, iubire, împăcare, iertare? Cum arată „casa ta interioară”, care au fost emoțiile predominante? Răspunsul ar trebui să fie iubirea.

Să cultivăm empatia

Majoritatea suntem copleșiți de negativisme, anxietate, de gânduri cu privire la viitor, la copiii noștri, la relația de cuplu în care parcă nu ne mai regăsim, la dificultăți, pierderi, trădări, dezamăgiri, la viața ce pare tot mai grea, la oamenii tot mai complicați, la faptul că nu ne înțelegem nici pe noi înşine, darămite pe ceilalți, la lucrurile care păreau că ne vor face fericiți şi care de fapt nu ne împlinesc.

Peisajul poate fi extrem de sumbru, dar ştiu din experienţă că există şi fața luminoasă a existenței. Sunt oameni care caută dezvoltarea, creșterea, vindecarea, sunt oameni cu simț civic, preocupați de binele celorlalți, sunt oameni care-și cresc copiii cu blândețe și fermitate, sunt oameni care investesc activ în relația de cuplu, sunt oameni onești în motivațiile lor, animați de dorința de a face bine. Dincolo de răul prezent parcă la tot pasul, lumina există. Ea este întotdeauna inseparabilă de întuneric.

M-am gândit și la cum judecarea celuilalt face „casa” inimii noastre neprimitoare, la cât de repede ne aprindem să ne expunem părerea despre deciziile sau acțiunile altora.

Chiar dacă celălalt a greșit, te-ai gândit că poate resursele tale sunt mai multe, viața a fost mai blândă cu tine, ai mai multă înțelepciune, ai sfătuitori mai buni lângă tine sau pur și simplu ești mai echilibrat, mai rațional?

Realitatea este că nu putem judeca pe nimeni după experiențele de viață personale. Avem convingeri diferite și un context de viață diferit şi nu putem judeca un om după măsura lucrurilor din viața noastră.

Putem înțelege cu adevărat un om, dacă am fost, măcar şi pentru puţin timp, în „pielea lui”.

Este important să învăţăm să cultivăm empatia, pentru că suntem diferiți, avem dreptul la alegeri diferite. Deciziile celuilalt nu trebuie să constituie niciodată, indiferent de context, obiectul nostru de judecată.

Falsul antidot al singurătăţii

În cadrul unei întâlniri de psihoterapie cu o familie și adolescentul lor, am decis să facem un experiment, și anume șapte zile fără rețele sociale, toți. Ne-am luat două zile să ne obișnuim cu ideea și vineri dimineața experimentul a început.

Joi seara, înainte să merg la somn, mi-am dezinstalat toate aplicațiile de socializare sau divertisment și am intrat în ceea ce am numit „7 zile de detox digital”.

Aș zice că nu-s chiar o nativă digitală, televizor nu am avut acasă, iar primul telefon cu touchscreen l-am avut la liceu. Prin urmare, nu mă pot compara cu copiii din ziua de azi care au în fața lor ecrane de la vârste fragede.

Plăcerea mea „vinovată” e ca seara, după ce-mi termin întâlnirile cu oamenii, să stau pe o platformă anume de divertisment, nu mai contează cât timp, destul de mult, uneori.

Ce am realizat după șapte zile în care timpul petrecut pe social-media mi-a scăzut considerabil?

În primul rând, am realizat faptul că noi, oamenii, căutăm conexiunea, vrem să vedem ce fac alții, să imităm comportamentele în trend, să fim acceptați de un grup… În esență, ne este teamă că vom rata lucruri importante sau vom pierde dezbaterile momentului.

În al doilea rând, am învățat că durerea ina­dec­vării, respingerii sau abandonului e tot acolo, doar că o îngropăm într-o falsă conexiune, care pe moment ne ajută să secretăm câțiva hormoni care ne fac să ne simțim mai bine.

Dar poate că cel mai important aspect con­ști­entizat a fost acela că rețelele sociale sunt un fals antidot al singurătății. În jocurile video din reţea pare că nu suntem singuri, la fel pe forumuri, unde împărtășim unor oameni necu­nos­cuți aspecte intime din viața noastră.

Vrem să știm că nu suntem singuri, că cineva este acolo pentru noi, dar pierdem din vedere un aspect esenţial, şi anume că acolo, în aceste spaţii virtuale, nu există legătura fizică, o persoană care efectiv să te asculte, să te îmbrăţişeze la greu. Pur şi simplu, este imposibil să primeşti o astfel de susţinere din partea amicilor din lumea virtuală.

Obligații și îndatoriri

Tot anul acesta am învăţat să spun „nu știu”. Am învățat că multe sunt lucrurile pe care nu le cunosc, nu le înțeleg, nu le pot gestiona, că este în regulă să te simți depășit de cunoştinţe şi situații. Asta nu înseamnă, însă, că nu trebuie să îţi fixezi repere legate de îndatoriri morale şi civice.

Cicero a scris pentru fiul său un manual de etică, intitulat „De officiis” (Despre îndatoriri), în care a abordat tema pioşeniei. Dincolo de înţelesul religios, Cicero accentua că: „A fi pios înseamnă să-ți recunoști îndatoririle și obli­gațiile, înseamnă să fii recunoscător, să fii responsabil, să te gândești la cei dinaintea ta și de după tine, înseamnă să nu te pui pe tine mai presus de orice, înseamnă să-ți refuzi singur dreptul la urâciune și prostie, înseamnă să nu arunci gunoaie, să nu umbrești frumusețea lumii cu urâciunea ta, înseamnă să-ți folosești rațiunea, bunul nostru cel mai de preț, înseamnă să încerci prin viață ta să-i onorezi pe cei – sau Cel – care ți-au dat-o, înseamnă să fii emoționat de pietatea altora, chiar dacă nu le împărtășești credința”.

Mai sunt doar câteva zile până la intrarea în noul an, de aceea te îndemn să lași în urmă neiertarea, răutatea, îndoiala şi să te gândești bine cu ce emoții și convingeri vrei să intri în 2023.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like

Lupta mea cu nemulțumirea

Pe drumul căutării identității, te lovești de diferite provocări, iar una dintre ele este nemulțumirea constantă în raport cu diverse circumstanțe din viață. Nemulțumirea este picătura amară dintr-o limonadă gustoasă,…
View Post