Suflet și conștiință într-un dans al desăvârșirii

Pe blog sunt ca-n Poiana lui Iocan, dezbat ce se întâmplă-n lumea interioară și exterioară. 

Nu prea pot influența ce se întâmplă în lumea exterioară, dar pot vorbi despre câteva procese interioare care îmi dinamitează existența, de când m-am relocat în orașul de origine, Sibiu. 

Ultimul an a fost provocator, l-am simțit ca cinci ani adunați pe pielea și psihicul meu, multă muncă, resurse mai puține pentru relaxare sau grijă pentru mine, plus relocarea vieții profesionale în alt oraș și alte mici sau mari provocări. 

După ce m-am mutat am avut parte de o surpriză… hm, neplăcută, să-i spun. Dintr-o domnișoară dulce, empatică și bună, așa cum mă consideram până mai ieri, am descoperit în mine valuri de judecată, răutate, rigiditate, nemulțumire, pretenția că părerea mea este cea corectă, neiertare, lipsă de empatie, glume sarcastice și indignare față de chestiuni care, până relativ recent, îmi păreau neutre. 

Inițial am zis că-s obosită, sau stresată, sau frustrată din diverse motive, doar ca să-mi dau seama că nu-s nici cum în mod particular, sunt doar eu, am devenit așa fără să-mi dau seama. M-am aflat cu comportamente care nu pot spune că îmi plac sau caracterizează imaginea eului ideal spre care tind.  

Cum, când, de ce m-am schimbat?  

Am găsit câteva explicații, dar răspunsul cel mai aproape de adevăr este că nu am mai fost vigilentă, atentă, prezentă la mine, uneori din motive de copleșire logistică, alteori pentru că m-am lăsat să curg în autenticitatea mea întunecată, comodă și obosită de viața aceasta, câteodată prea complexă pentru viteza mea de procesare, înțelegere și integrare.  

Mă sperie realitatea că și sufletul se atrofiază, că pot deveni insensibilă la semenul meu, că pot fi rea, că pot fi necruțătoare, că pot cataloga oamenii după un singur comportament, că pot să trăiesc cu neiertare, judecată aspră și egoism feroce, că pot jigni – și nici măcar nu sunt în conflict cu mine însumi, ba mai mult, pot găsi justificări și explicații pentru comportamentul meu. 

Dincolo de instinctul de supraviețuire fizică, noi avem un instinct de supraviețuire emoțională (dorința de a iubi și de a fi iubit, nevoia de a fi acceptat de membrii grupului nostru) și supraviețuire spirituală (nevoia de conexiune cu divinitatea, transcendentul). 

„Fiecare convins că este de partea binelui, ajunge în realitate de partea răului din cauza emoțiilor negative și a incapacității totale de a gestiona diferențele, îndepărtându-se tot mai mult de posibilitatea reală a binelui. Psihologia și spiritualitatea trebuie să se ajute și să se susțină reciproc, deoarece, dacă nu se sprijină una pe cealaltă, puterea și experiența lor rămân limitate – la fel cum se întâmplă și cu femininul și masculinul, cu mintea și spiritul”, scrie Alba Sali.

Redobândirea umanității atrofiate poate începe de la întoarcerea la nevoile tale emoționale și spirituale, pe care le neglijăm uneori luni sau (zeci de) ani la rândul. 

M-am întrebat: Când m-am simțit ultima dată iubită?, Dar acceptată?, Când m-am simțit ultima dată răsfățată, dorită, interesantă?, Când m-am simțit entuziasmată din toate celulele mele?, Când am citit ultima dată o carte pentru relaxare, nu în scop profesional?, Când m-am simțit în legătură cu Dumnezeu ultima dată?

Răspunsul cel mai onest la întrebările mai sus enunțate a fost: nu mai știu. Parcă am uitat de bucurie, de plăcere, de nevoie emoționale și spirituale, iar tot ce știu este ce am de făcut, de rezolvat și reparat. 

Poate ar fi bine să mă întorc la nevoile mele emoționale și spirituale. 

Poate ar fi bine să fiu mai blândă cu mine. 

Poate am nevoie să iau viața de acolo de unde este… acum.