Tulburările de personalitate se caracterizează printr‑un model de trăiri interioare şi comportamente care se îndepărtează de la normele specifice mediului cultural din care provine individul, debutează în adolescenţă sau la vârsta de adult tânăr, este stabil în timp, pervaziv (generalizat în mai multe contexte), persistent și patologic.
Există nouă tulburări de personalitate, grupate în trei categorii, conform Manualului diagnostic și statistic al tulburărilor mentale, și alte trei care nu se încadrează într‑o categorie: tulburarea de personalitate paranoidă, schizoidă, schizotipală, antisocială, borderline, histrionică, narcisistă, dependentă, obsesiv‑compulsivă, tulburare de personalitate secundară unei afecțiuni medicale sau tulburare de personalitate specificată și nespecificată.
Din clusterul A (bizar‑excentric) face parte tulburarea de personalitate paranoidă, schizoidă și schizotipală. Din clusterul B (dramatic‑haotic) face parte tulburarea de personalitate antisocială, borderline și histrionică. Din clusterul C (anxios‑temător) face parte tulburarea de personalitate narcisistă, dependentă și obsesiv‑compulsivă.
Câteva din criteriile a căror prezență este necesară pentru diagnosticarea unei tulburări de personalitate sunt: afectarea comportamentului și a relațiilor în două sau mai multe domenii, ca: afectivitatea, cogniția, funcționarea interpersonală și controlul impulsurilor. Comportamentul este disonant raportat la cultura și normele acceptate social.
Câteva dintre întrebările edificatoare și utile în stabilirea comportamentului la extrema continuumului sunt: Credeţi că sunteţi în mai mare măsură aşa decât majoritatea celor pe care îi cunoaşteţi? Se întâmplă acest lucru în numeroase situaţii diferite? Se întâmplă acest lucru cu multe persoane diferite? Se exprimă în majoritatea situaţiilor? Ce gen de probleme vă cauzează acest lucru? Îi deranjează pe ceilalţi? Cum se manifestă acest comportament? Daţi‑mi un exemplu extrem etc.
Caracteristicile tipice creează distres și disfuncționalitate, dar ele sunt egosintonice, adică individul le acceptă ca parte integrantă a sinelui și chiar poate nega impactul negativ al acestora asupra funcționării sale.
Comportamentul nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecință a unei alte tulburări mentale, iar patternul durabil nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (abuzul de substanțe, medicamente) sau ale unei condiții medicale generale (traumatism cranian).
Care este cauza tulburărilor de personalitate?
Explicația larg acceptată face referire la existența unei vulnerabilități genetice, iar pe fondul ei, mediul modelează individul într‑o manieră care mai târziu se dovedește a fi disfuncțională în relația cu ceilalți și în integrarea socială.
Psihoterapia este modalitatea care, în cazul tulburării de personalitate, pune la dispoziție instrumente de dezvoltare a abilităților sociale, învață strategii de relaționare și mai mult decât atât, ajută persoana să își evalueze critic comportamentul și relațiile pentru a se ajunge, astfel, la cauza funcționării problematice.
Eficiența psihoterapiei în cazul tulburărilor de personalitate depinde de relația terapeutică, complianța la terapie și disponibilitatea pacientului de a se implica în procesul psihoterapeutic.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.