Cea mai veche poveste din lume este povestea dintre bine și rău. Narațiune care a cunoscut de-a lungul timpului multe nuanțe, în funcție de secol, context cultural, politic, religios, dar mai ales, în funcție de o serie de variabile individuale: dorințe, aspirații, preferințe, decizii, alegeri. Pentru că, nu-i așa, „ce bine știi să-ți alegi căile când vine vorba să cauți ce iubești”, spunea un profet al Vechiului Testament.
Există spații crepusculare în propria ființă, pe care uneori nu avem curajul sau onestitatea să le sondăm, iar undeva între această idee, în timp ce vorbeam cu surorile mele despre complexitatea existenței, am găsit un răspuns, ca un filon de lumină, în crepuscularitatea vieții mele, și anume: viața împlinită nu poate fi separată de ADEVĂR.
Întrebarea „Ce este adevărul?”, este iconică pentru noi ca specie și indivizi, însă nu mă refer la ipoteze generale, ci la ceva foarte, foarte specific.
ADEVĂRUL ÎNSEAMNĂ CONGRUENȚA, SIMBIOZA, CONJUGAREA DINTRE EMOȚII-GÂNDURI-FAPTE. PRACTIC, UN ALINIAMENT AL FIINȚEI TALE CU CE EȘTI, LA TOATE ACESTE TREI NIVELURI.
Sunt convinsă că nu există împlinire în absența adevărului, în primul rând în raport cu ființa ta și relaționarea la tine, simplu spus, să spui și să faci ceea ce simți, cu asumare, maturitate, adevăr.
Inclusiv iubirea nu poate exista în absența adevărului. Iubirea este aliniamentul dintre ceea ce simți, spui și faci. Dacă doar simți și spui, dar nu există acțiuni concrete care să susțină acești doi primi piloni, iubirea ta are „bug-uri”. Dacă spui și faci, dar nu simți, iubirea ta e deficitară. Dacă doar spui, dar nu simți și faci, iubirea ta e cel puțin chestionabilă.
Soluția aceasta a rezolvat multe ecuații complicate ale vieții mele.
Acum, când o prietenă sau cunoștință are dileme de tipul: „Mă iubește?”, „Nu mă iubește?”, răspunsul e de o simplitate zdrobitoare: Omul acesta simte, spune și face aceleași lucruri, sau una spune, alta face, alta spune, alta simte decât ceea ce face? Iubirea înseamnă adevăr. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Apoi, pune lentila pe tine și vezi cu onestitate tranșantă dacă tu simți-spui-faci aceleași lucruri, adică, dacă ești congruent/ă cu tine, pentru că e foarte ușor să pretinzi de la altcineva ce tu nu-ți oferi ție, în primul rând. Nici nu ai dreptul să ceri ce la rândul tău nu oferi.
Au fost momente în viața mea când m-am întrebat: „De ce aripile mele nu mai zboară?”, ca să-mi dau seama la o simplă analiză că ce simțeam nu era în aliniament cu ce spuneam sau făceam. Mai mult, mi-am dat seama că este cel mai simplu test legat de o prietenie sau relație, poți simți-spune-face ce e în acord cu tine? Sau e nevoie să te ascunzi, să disimulezi, să pretinzi altceva decât ești tu în fața acelui om?
Iubirea este inseparabilă de adevăr… ce multă greutate e aici, în această idee.
Adevărul este inseparabil de libertate, pentru că dacă eu trăiesc în adevăr, voi avea libertatea să simt-spun-fac, ce este în acord cu mine.
Aș vrea să spun că drumul este ușor, însă așa cum spunea o replică dintr-un film: „E întunericul tău, trebuie să-l străbați singur”.
Speranța mea în umanitate constă în faptul că orice om, dar orice om care are discernământ, în fiecare clipă, în forul sufletului lui, știe care este adevărul emoțiilor lui, cuvintelor lui, acțiunilor lui, vieții lui, dincolo de orice sau oricine.
Poate vocea îți tremură, poate pașii ți se clatină, poate ți-e teamă că vei fi părăsit, poate te îngrijorează judecata altora, orice ar fi… stai drept și rostește adevărul ființei tale. Nu vei pierde decât ceea ce trebuie să pierzi. Tot ceea ce trebuie să te găsească, te va găsi.
Cea mai veche poveste din lume este povestea despre bine și rău. Binele se află în iubire, adevăr, libertate. Răul se află în tot ce nu e iubire, adevăr, libertate.
*Poate fără legătură cu articolul, las aici o poezie care-mi vorbește sufletului mereu, de Magda Isanos.
„Murim… ca mâine…
E-așa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe alee
acolo unde-i vezi or să mai stea
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ura,
când viața e de-abia o picatură
între minutu-acesta care bate
și celălalt – și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim”.
Alina
