Când se crapă de ziuă, există un spațiu între lumină și întuneric, o îngânare de culori și nuanțe: zorii. După o noapte lungă, zorii sunt promisiunea luminii. După o noapte lungă, zorii alungă întunericul.
În lumi mici, noi suntem mari. În lumi mari, noi suntem mici.
În lumi mici, părerea noastră este centrul universului. În lumi mari, realizăm că nimic semnificativ nu se modifică dacă noi ne-am evapora într-o secundă.
Însă, în acest spațiu, avem nevoie să integrăm dualitatea faptul că suntem unici, dar la fel, cu aproximativ aceleași zbateri, nevoi și așteptări.
Avem nevoie să credem despre noi că suntem diferiți, unici, speciali. Și e în regulă, cu o condiție: să știi că e o iluzie. Și noi avem multe iluzii servite de ego.
În trecerea prin viață ne identificăm cu tot ce știm despre ce suntem noi, ce credem, cum ar trebui să arate viața, însă am trecut clipe în care nimic din ceea ce știam despre mine nu mai era la fel: nu mai scriam, deși scrisul era respirația sufletului meu, nu mai făceam sport, deși sportul era una dintre activitățile mele preferate, am muncit mai puțin, au fost luni întregi în care nu m-am recunoscut pe mine, am supraviețuit într-un întuneric care credeam că mă va înghiți, nu-mi mai găseam locul în oraș, în profesie, în prieteni, în nimic, totul era un deșert arid fără perspectivă de mai bine.
A fost răvășitor să-mi dau seama ca m-am identificat cu toate lucrurile acestea, dar nimic din ce făceam sau eram nu reprezenta esența mea, ci doar niște roluri, măști, proiecții, convenții sociale, pretenții de la mine și cum ar trebui să arate viața, iubirea, oamenii.
Am citit într-o carte o comparație superbă: într-un an un pom face roade de i se rup crengile și în alt an abia dacă are câteva mere pline de viermi. Pomul nu e (doar) roada lui. Esența pomului nu sunt anii de roadă sau anii de lipsa de roadă. Versiunea aceasta de ne-roadă, din anii ăștia de frângere și durere, construiesc un om pe care nu-l poți vedea cu ochii minții sau inimii acum. Un aspect pe care l-am înțeles abia după ce moartea lui tata a scos din mine toate sentimentele de nedreptate, a fost că fiecare viață este completă în ea însăși, fără nimic de adăugat sau scăzut.
Calea devenirii este roada în sine.
Versiunea femeii de acum onorează efemeritatea la toate câte m-au construit, dar au trecut: Alina la prima iubire, Alina care avea un tata în viață, Alina care a crescut într-un mediu profund religios, Alina care a văzut ravagiile făcute de o boală în ultimul stadiu asupra unei persoane pe care o iubește mai presus de cuvinte, Alina care a trecut printr-o relație narcisică și lumina din ea s-a stins, Alina care a descoperit viața dincolo de bine și rău, Alina curioasă și inadecvata, Alina în toate versiunile ei fericite ori jalnice. Sau o combinație dintre cele două.
Nici una dintre acele Alina nu mai există, și totuși, ele compun tot ce sunt astăzi, ca într-o doină a devenirii ce se metamorfozează în fiecare clipă, fără acordul meu tacit sau conștient.
Îmbrățișez fiecare versiune a mea, toate cele întâmplate și făcute. Eu nu mai sunt Alina de acum două luni, la fel cum apa râului ce trece astăzi peste pietre, nu este apa râului de ieri.
Vorbesc deseori despre importanța flexibilității în ecuațiile schimbării, pentru că există o singură constantă între certitudinea nașterii și a morții – schimbarea.
Schimbarea își face loc în spații care se fisurează din ființa noastră, experiențe marcante sau de impact mai redus care ne permit să vedem și alte valențe ale existenței, să ne uităm dintr-un alt unghi la povestea noastră, la părinții noștri, să descoperim că judecata a fost înlocuită de acceptarea blândă și furia de seninătate.
Uneori o simplă imagine poate declanșa un proces ireversibil de schimbare. You can’t unring a bell, zice englezul, dacă ceva s-a întâmplat, s-a întâmplat, viața de azi nu mai e cea de ieri. Și viața de mâine nu este cea de astăzi.
Cine sunt eu? Sunt omul de acum? Sunt ce voi deveni? Sunt Alina de la finalul vieții sau Alina de acum? Cine sunt?
O relație vie cu tine și cu celălalt este o relație care doare. Care dezamagește. Care te aduce în spații sufletești bizare. Care-ți spulberă iluziile despre tine, în primul rând.
Furia te protejează de durere, iar durerea e iubire. Fugim de durere, însă spațiul durerii și al vulnerabilității construiește poduri spre inima celuilalt de o valoare emoțională și spirituală care poate fi dificil de exprimat doar cu ajutorul unor consoane și vocale. Dacă am avea curajul să ne trăim durerea și nu am mai reprima-o, am putea-o simți și pe sora ei de la capătul spectrului, plăcerea.
Consideri că ai controlul asupra a ce poți deveni, însă, ai idee cum te schimba iubirea? Ai idee ce se întâmplă când îți deschizi inima? Ce se întâmplă când pierzi controlul și devii ceva asupra căreia nu ai vreun control sau nu ai anticipat vreodată?
Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani când am trăit prima dată iubirea, am înțeles cum timpul și spațiul se dilată în prezența unui om, cum sufletul tău își găsește calea, cum spațiul sacru al iubirii este un spațiu în care cuvintele își pierd rostul, într-un proces care ți se întâmplă și-ți atinge în trecerea lui cele mai profunde corzi interioare.
Maturitatea vine înspre tine când înțelegi că punctul de plecare al iubirii este celălalt, așa cum este el, nu cum vrei tu să fie, cum visezi sau proiectezi.
Maturitatea te vizitează când înțelegi că orice schimbare își are punctul de plecare în ce ești tu acum, așa cum ești, cu toate cele care te-au construit.
Sâmburele înțelepciunii se ascunde în puterea acceptarii și a te opri din scenariile posibile sau probabile: un părinte alcoolic și greutatea de a accepta ca își tatonează singur drumul spre moarte, un partener indisponibil emoțional în ciuda eforturilor tale de a ține relația în viață, boala cronică sau incurabilă, moartea, decepția, existența într-un univers lipsit de sens intrinsec, egoismul feroce, trădarea, îmbătrânirea. Toată suferința lumii prin lentila acceptării capătă aroma ușor amară a înțelepciunii.
Nu mai cred că trecutul putea fi mai bun, dintre toate posibilitățile, infinitele variante, lucrurile s-au așezat în cea mai favorabilă posibilitate.
Nu cred că prezentul este mai bun decât trecutul, prezentul este așa cum sunt eu, imperfectă.
Nu cred că viitorul va fi mai bun, viitorul va fi așa cum este viața, cu de toate.