Oameni vechi în haine noi

*Coloana sonoră pentru articol: Rhapsody on a Theme of Paganini, Op. 43: Variation No. 19 A tempo vivace.

Cunosc o fată naivă, nu-i dăm numele public, care credea cu sinceritate că schimbarea este posibilă pentru oricine. Că toți oamenii sunt buni în esență și este doar o chestiune de timp până când aceștia își dau seama că ce fac este greșit și apoi… bineînțeles că se schimbă. 

Ce piază rea este sămânța naivității! Câtă dezamăgire este necesară ca ea să se stârpească din noi!  

Surprinzător sau nu, eu sunt psihologul și psihoterapeutul care crede foarte puțin în schimbare, tocmai pentru că știu ce înseamnă schimbarea interioară; ce sondare interioară curajoasă și ce proces de travaliu presupune. 

Cerem oamenilor schimbarea, de parcă aceasta ar fi accesibilă și ușoară.  

Acum știu că oamenii care cred așa de ușor în schimbare sunt de fapt lipsiți de contact cu propria persoană. Uită-te cât de grea este schimbarea în viața ta, când ai toate motivele să o faci și cu ce luptă cu sine se produce. Mă refer la exemple banale: îți propui să dormi înainte de ora 22 în fiecare seară sau vrei să citești minim 30 de pagini zilnic. Sunt situații punctuale și simple în teorie, dar a face chiar și niște schimbări minore este foarte greu. 

Ce să mai vorbim despre schimbări de profunzime în stilul de gândire, tipare înrădăcinate de relaționare, strategii dezadaptative de răspuns la stimuli și stres, (co)dependențe, pattern-uri comportamentale disfuncționale? 

Ne construim strategii de supraviețuire în perioade timpurii ale existenței care devin dezadaptative mai târziu. Mecanismele de supraviețuire ale fiecăruia iau uneori forme surprinzătoare în viața adultă. Forme bizare și dureroase. Forme care pot distruge umanitatea din celălalt. 

Tu nu poți și nu ai dreptul să îi ceri unui om să se schimbe! Da, asum complet ce am spus și îți pot argumenta până mâine de ce afirm aceasta. Mai citește o dată sau de câte ori este necesar afirmația de mai sus și las-o să-ți penetreze rigiditatea mentală. 

Tu nu ai dreptul să-i ceri unui om să se schimbe. Punct. 

Este o agresiune psihologică să-i ceri unui om să se schimbe. Situațiile din copilărie și modul în care s-a format dinamica psihică au avut rolul structural să îl protejeze așa cum s-a putut – nu poți tu să vii și să dărâmi un întreg sistem de apărare psihică pentru că așa vrei și nu-ți convine nu-știu-ce din emoțiile și comportamentele lui. 

Ce pui în locul a ceea ce dărâmi? 

Crezi că psihicul uman este ca un puzzle ușor de făcut și desfăcut? 

Oamenii sunt ceea ce sunt, fie îi accepți așa cum sunt, fie te îndepărtezi de ei radical, fie îi eviți atât cât îți este posibil. 

Respectă drumul celuilalt, respectă identitatea lui, respectă viața lui. Tu ești ceea ce ești și celălalt este ceea ce este; fie vă acceptați și vă respectați așa cum sunteți, fie rupeți pisica în două și terminați frustrarea. 

Oamenii vin la mine, se uită în ochii mei și mă întreabă cu o vulnerabilitate ce-mi frânge inima: „De ce continuă să mă mintă, să mă înșele?”, „De ce își bate joc de mine? Mi-a promis că se schimbă. Unde greșesc?”.

La aceste întrebări răspund, ca evreii, tot cu o întrebare: „De ce scorpionul mușcă?”. Răspunsul este evident: pentru că este în natura lui să o facă. Și după ce te mușcă, se uită hipnotizant în ochii tăi și îți jură pe ce are mai sfânt că nu o mai face.

Ghici ce? Te va mușca încă de o mie de ori, nu pentru că are ceva personal cu tine, ci pentru că aceasta este natura lui, iar fiecare exprimăm natura noastră în toate contextele de viață – în special cele relaționale, care vizează atașamentul și traumele de dezvoltare.

Nu este despre tine comportamentul celuilalt. Despre tine este comportamentul tău și de ce te afli în această dinamică relațională de atâta timp.

Mesia a venit o singură dată pe pământ să ne salveze. Lasă-L pe El să fie Salvatorul celorlalți și ocupă-te de munca interioară din ograda ta.

Iubirea, toleranța sau insistențele nu pot schimba un om, dacă tu crezi altceva ești într-un damnat rol al salvatorului și sufletul tău are de învățat lecții cumplit de grele. 

Eu sunt omul care crede atât de puțin în schimbare, tocmai pentru că ştiu câte resurse presupune aceasta, ce perseverență, ce determinare, ce tărie de caracter. Este necesară atât de multă conștiință de sine, disponibilitate de a sta cu durerea și răbdarea învățării altor strategii adaptative… încât realitatea este că cei mai mulți oameni nu se vor schimba cu adevărat vreodată. Vor continua să joace cartea victimei, vor continua să manipuleze, vor continua să denigreze, vor continua să mintă, vor continua să facă rău. Intenționat sau neintenționat, nici nu contează, cât timp roada lor este amară.

În anul 2023 mă aflam într-un proces terapeutic intens, iar psihoterapeuta fabuloasă cu care lucram (mulțumesc, Ami, ești în inima mea!) mi-a spus câteva cuvinte care au rămas în mine și le țin minte de parcă au fost rostite azi-dimineață: „Alina, teoretic schimbarea este posibilă pentru oricine, în orice moment. Dar la nivel practic, schimbarea are în componența ei ingrediente fărǎ care nu se produce: motivație, dorință, durere, perseverență, costuri ridicate pe care le-ai plătit în fiecare domeniu al vieții ca sǎ ajungi la fundul sacului și apoi să te reinventezi”.

Realitatea este că cei mai mulți oameni nu se vor schimba. Poate nu pentru că nu vor, ci pentru că nu au construcția interioară potrivită care să susțină schimbarea. Unii chiar își doresc, dar totul se oprește la stadiul de dorință. Unii chiar încep să facă schimbări, apoi cad deznădăjduiți în tipare vechi și renunță. Unii nici nu-și doresc. Nici nu contează motivele în definitiv și nici nu este problema personală dinamica psihică a unui alt om. 

Problema noastră profundă și eminamente directă este dinamica psihică din dotare. 

Singura ta responsabilitate, dacă nu ai copii minori, este față de tine: ce alegi să tolerezi, ce limite stabilești, cât de mult ești în contact cu propriile nevoi relaționale.

Tu îți aparții ție. Nu aparți nici părinților, nici soțului, nici copiilor, nici societății – tu îți aparții ție, în primul rând. 

O să întrebi: „Ce să fac, să rup contactul cu fiecare om care mă minte?”, „Mă îndepărtez de oamenii care nu se poartă cu integritate?”. Pui întrebările greșite. 

Întrebările corecte sunt despre tine, despre ce îți dorești de la relația respectivă, întrebările corecte sunt despre interiorul tău, înainte de a fi despre comportamente specifice. Când obții răspunsuri sigure pentru sistemul tău nervos, o să ai un marker somatic (un indiciu): o senzație de liniște, un moment de „aha” pe care corpul îl confirmă fără dubii, o respirație mai ușoară, vitalitate, detensionarea umerilor – toate acestea îți vor da direcție comportamentală.

Părintele existențialismului, Søren Kierkegaard, scrie în Boala de moarte: „Cel mai mare pericol dintre toate, pierderea sinelui, se poate întâmpla pe nesimțite, ca și cum nu ar însemna nimic. Nicio altă pierdere nu poate fi atât de tăcută; orice altă pierdere – a unui braț, a unui picior, a cinci dolari, a unei soții etc. – este cu siguranță observată”. 

Știi ce doare mai tare decât „neschimbarea” celuilalt? Trădarea sinelui tău. Trădarea pe care ți-o produci ție, prin minimizare, prin neglijarea nevoilor tale, prin tolerarea unor comportamente distructive. Este o pierdere tăcută, dar taie în carne vie. 

Și ce bine că se întâmplă așa – astfel, sufletul se trezește la prezență în viața pe care a primit-o.