Ape amare în care m-am scăldat

În anul 2016 am făcut câteva înregistrări cu tata, să le am pentru mine și frații mei. Stăteam la povești cu tata și apăsam butonul de înregistrare, fără să-i spun ceva în prealabil. Recent, într-o seară ascultam o astfel de înregistrare și mi-am dat seama că dacă părinții ar putea, te-ar lua și te-ar pune într-un glob de cristal ca să nu te rănească ceva, să nu cunoști ipocrizia, manipularea, suferința, răul. Însă, viața nu are adeverință de învoire pentru cineva când vine vorba de a-i cunoaște texturile amare. 

Oricât de protejați am crescut în medii ermetice, fiecare ne întâlnim cu vasta întindere a existenței, acest vest sălbatic pe care-l explorăm cu propriile resurse.

Considerăm în adolescență și tinerețe ca viața este precum Bolt Food, am comandat ce vrem, am apăsat butonul de comandă și acum așteptam să primim ce am cerut: surpriză, viața are o altă agendă pentru tine, „comanda” primită nu e deloc ce te-ai așteptat, e un ghem încurcat pe care-ți vine să-l arunci departe de tine.

Maturitatea înseamnă să te lași în fluxul vieții, viața îți dă ce ai nevoie să primești, iar tu, cu smerenie, primești. Smerenie la care ajungi după ce ai trecut prin frângere, doliu, zbatere, furie, acceptarea radicală.

Oricât de mult vorbim despre suferința noastră, ea rămâne în esență atât de intimă și personală, doar noi îi știm gustul unic, disperarea, copleșirea, regretele, durerea fizică, doar noi cunoaștem fiecare textură a abisului prin care e nevoie să trecem, ca de partea cealaltă să  fim întregi. Trauma pierderii și a doliului nu e ceva vizibil, dar îți îngenunchează sufletul, psihicul tău e fragmentat într-o mie de piese pe care nu le poți aduna.

Sensul suferinței nu se construiește căutând vinovați, aruncând cu reproșuri sau injurii. Sensul suferinței se construiește luând experiența trăită și pusă ca o cărămidă în cuptor pentru a-i da o formă, pentru a o face o piatră de temelie la sensul existenței tale, ceva mai bun.

„Extragerea sensului”, despre care vorbea Viktor Frankl atât de frumos, când îi citeam cărțile în facultate și conceptul îmi părea atât de poetic. Desigur, până să-l întâlnesc personal. Sau Victor Hugo, care spunea că „lucrurile care aduc noaptea în noi pot aprinde acolo și stelele”.

Crezi că răspunsurile îți vor aduce vindecare și alergi după ele, crezi că o dată ce le vei afla, vei pune lucrurile cap la cap, le vei găsi un sens și te vei reconstrui. Dar răspunsurile sunt o mică parte din povestea vindecării, esențială e blândețea, compasiunea, grija față de tine, întoarcerea înspre nevoile tale, răbdarea ce le lămurește pe majoritatea, în final. 

Mereu am considerat că schimbarea e posibilă pentru oricine, oricând, doar să și-o dorească, doar să fie în punctul bun, doar că ceară o minune, să aibă curaj, să facă primul pas, ea e acolo, după colț. Doar ca să realizez că există ingrediente indispensabile ale schimbării, fără de care ea nu se poate produce și menține: perseverența, luciditatea, onestitatea, constanța, reziliența, capacitatea de a înfrunta greul și de a face ce e bine pentru tine și pentru celălalt, e un mix care favorizează și menține schimbarea, ea nu se face ușor, gratuit, oricum și oricui.

Potențialul există în fiecare dintre noi, însă depinde în totalitate de ingredientele pe care le aducem în proces, astfel încât el să se producă. 

Am făcut un pact cu mine: voi avea răbdare cu mine și voi fi blândă față de mine, atâta timp cât va fi nevoie. Nu mă grăbesc nicăieri, nu alerg niciunde, dacă acest proces îmi va lua toată viața, îl voi îmbrățișa și îl voi face lecția devenirii mele. Nu-mi mai dau termene limită, nu mai pun presiune pe mine, ci îmbrățișez procesul și mă abandonez lui. Din durere și cenușă, te poți reconstrui și atunci când ești pregătită, vei face următorul pas.

Și următorul, și următorul, și următorul, până la punctul de prim ajutor.

*Yitzhak Rabin a citit la ceremonia de acordare a premiului Nobel pentru pace, la Oslo, în 1994, un poem scris de Yehuda Amichai, Dumnezeu are milă de copiii de grădiniță

Dumnezeu are milă de copiii de grădiniță. 

El are mai puțină milă de copiii de școală 

Și de cei care au crescut mari nu are milă deloc, 

îi lasă singuri, 

și câteodată ei trebuie să se târâie în patru labe 

prin nisipul fierbinte, 

plini de sânge,

să ajungă la punctul de prim-ajutor. 

Dar poate că El va veghea asupra celor care iubesc cu adevărat

și va avea milă de ei și îi va adăposti 

Cum un copac adăpostește un om bătrân 

care doarme pe o bancă. 

Poate că și noi vom cheltui pe ei

ultimii bănuți ai bunătății

pe care Mama ni i-a dat nouă

astfel încât fericirea lor să ne apere

acum și în toate zilele noastre. 

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like