La țară avem o modestă casă de vacanță în care mergeam vara predominat, în copilărie, acolo erau stupi de albine de care tata se ocupa în timpul liber. Eram fascinată de stupină, locul în care sunt amplasați stupii, și de fiecare dată când intram acolo eram pe un teritoriu nou, mă simțeam gata de explorare, deschideam sertarele cu ustensile, le analizam, îmi imaginam la ce se folosesc și alcătuiam povești în capul meu despre acest tărâm fermecat, rupt de oraș.
Într-o zi, nu mă întrebați ce a fost (sau nu) în capul meu, mi-am băgat mâna într-un stup de albine.
Ce s-a întâmplat apoi? Câteva zeci de albine au venit după mine, cu intenția clară de a mă înțepa, considerându-mă un prădător sau o amenințare la integritatea stupului. Am fugit la tata înnebunită de teamă, cu roiul de albine după mine… iar acum, la 20 de ani distanță, pot simți panica pe care albinele ce mi-au intrat în păr mi-au indus-o: auzi bâzâitul lor nervos, sunt undeva în părul tău, nu te poți apăra, nu vrei să fii înțepată de ele, sunt minute extrem de intense, cu țipete și lacrimi.
Deznodământul a fost că m-au înțepat destul de multe, țin minte apoi că suspinam într-un șezlong cu comprese reci pe mine.
Într-o seară mi-am amintit amuzată de pățania mea și pe loc m-am gândit că anumite gânduri negative de care vrei să scapi sau emoții negative disfuncționale… sunt ca roiul de albine ce te urmărește, iar tu încerci insistent să scapi de ele, să fugi, dar culmea, ele sunt acolo, în minutele dinaintea somnului, în pauzele dintre sarcinile zilei, în dialogul interior, în respirația ta, în postura ta.
Îți conduc alegerile, faptele, intențiile, viața.
S-ar putea să descoperi ulterior că un pahar de alcool liniștește zgomotul gândurilor nedorite.
S-ar putea să descoperi că o seară de petrecere ține tristețea apăsătoare la distanță, măcar pentru câteva ore.
S-ar putea să descoperi că jocurile de șansă te fac pentru câteva clipe să simți că trăiești.
Sau că o nouă cucerire îți oferă confirmarea de care ai nevoie.
S-ar putea să descoperi că fumatul îți calmează anxietatea.
Sau că dulciurile îți oferă o plăcere de moment.
Sau sportul intens, acela care îți dă sentimentul că-ți ard mușchii, te distrage de la goliciunea din viața ta.
Cu toții fugim de durere și căutăm plăcerea, iar aceasta este o generalizare valabilă. Este normal să ne dorim o viață croită după măsura noastră, cu mai multe evenimente pozitive decât negative, cu mai mult confort decât provocări, cu sănătate și bunăstare, în locul bolii și austerității.
Orice pas înspre mai bine reprezintă investiția ta consistentă într-un anumit domeniu, orice lucru valoros, fie profesional, fie uman, se obține în timp, cu o investiție deloc neglijabilă.
Ca de obicei, fără să fiu în trend, propun întoarcerea către interior și a căuta răspunsuri în autenticitate și adevăr, deși soluțiile rapide ne tentează.
Chemarea autenticității
Suntem motivați și provocați să avem grijă de aspectele vizibile ale vieții noastre: cum ne îmbrăcăm, câte kilograme avem, ce gadgeturi ne cumpărăm, ce mașină sau casă deținem, însă cum administrăm domeniile existenței care nu sunt vizibile pentru ceilalți arată caracterul nostru și modul înțelept sau nu în care ne administrăm viața.
Ce suntem în ascuns, departe de ochii lumii vorbește mai mult despre calitățile pozitive interioare decât o aparență ireproșabilă în lumina reflectoarelor.
Prin structura personalității și a meseriei mele, disec comportamentul, emoțiile și convingerile oamenilor în particular și modul în care este alcătuită lumea în general.
Mai mult sau mai puțin, cu toții vrem „să dăm bine”, iar această dorință este justificată; problema apare când aparența este lipsită de esență și ne întrebăm de ce trăim o viață lipsită de conținut, departe de realitatea pe care o afișăm.
Imaginează-ți că mergi la un magazin și cumperi o caserolă cu sortimentul tău preferat de înghețată, caramel sărat cu nuci, să zicem, ajungi acasă și deschizi plin de nerăbdare caserola de înghețată care este goală. Caserola are un design minunat, care promite o experiență culinară grozavă, dar de fapt e goală, fără conținut. O minciună. Așa este și cu diferența dintre aparență și esență.
Sunt prima care se simte vizată atunci când scriu articolul acesta, pentru că superficialitatea, care nu este nocivă până la un punct, este mereu la îndemână: am substanțial mai multă grijă de aspectele exterioare decât de cele interioare.
Îmi doresc să fiu admirată, apreciată, iubită, recunoscută, văzută. E normal într-o anumită măsură, doar trăim în societate alături de alți oameni, avem relații formale, avem nevoie de o conduită și un set de comportamente care să ne facă tolerabili, chiar dezirabili în locul în care trăim.
Dar când îmi dau voie să fiu sinceră cu mine, mă întreb: Ce prefer: o aparență ireproșabilă sau autenticitatea, naturalețea, curajul de a fi vulnerabilă, sinceră, imperfectă?
Chiar dacă acestea presupun un cost: prieteniile se cern, pari ciudată, ieșită din tipare, adevărul impune un cost substanțial uneori… și deși mi se pare că am exercițiul de a spune adevărul în legătură cu ce simt și îmi doresc, în relațiile profunde îmi dau seama cât de mult evit să spun cum mă simt de fapt, ce mă deranjează sau ce îmi doresc de la relație.
Ce faci când ești în lumina reflectoarelor vorbește într-o anumită măsură despre tine, însă ce faci când nu te vede nimeni vorbește cu claritate despre cine ești.
Aspectele nu chiar atât de vizibile ale vieții noastre se lasă descoperite când răspundem cu onestitate la următoarele întrebări: Ai grijă de lucrurile tale, îți respecți resursele de care dispui?
Te preocupă activ sănătatea ta?
Cum gestionezi relațiile importante din viața ta?
Ești mulțumitoare pentru ce ai acum sau vrei mereu mai mult și mai mult?
Îți dai voie să-ți exprimi emoțiile negative și pozitive?
Ai un dialog onest cu tine, te întrebi vreodată: Ce rol joc eu în propria-mi dramă?
Provocarea pentru mine și pentru tine este să fii autentic, să dansezi, să râzi, să te bucuri, să experimentezi, să-ți pui întrebări și să te dezvolți chiar și atunci când nu te vede nimeni.
Să plângi, să o iei de la capăt, să greșești, să renunți, să speri, să fii viu.
Poate este necesar să-ți dai voie să trăiești toamna ca anotimp al vieții: pierdere, uscare, ploaie, vânt, frig, posibilitatea de a-ți lăsa în pământ vechea identitate, ca una nouă să se nască, deși nu vrei, deși îți este confortabil ce ești acum, iată cum viața ne aduce noi provocări mereu și mereu, pentru dezvoltarea noastră.
În „Despre sentimentul tragic al vieții la oameni și la popoare”, Miguel de Unamuno punctează faptul că tragedia nu înseamnă pesimism și nici întristare, ci doar recunoașterea faptului că plângem, deoarece anumite lucruri contează, iar deseori viața ne obligă să cedăm mai mult decât suntem dispuși.
Caută-ți drumul personal. Caută-ți drumul vocațional. Caută-ți drumul spiritual.
„Viața pe care o trăiești trebuie să fie expresia ființei tale profunde, acesta este de fapt scopul acestui travaliu numit existență”, spunea Anne Ancelin.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
