Când vorbim despre durere, vorbim și despre mecanisme de apărare ale psihicului, care ne protejează într-o oarecare măsură și ne ajută să depășim un moment dificil. Spre exemplu, detașarea emoțională este o reacție de apărare pentru că, dacă ai simți toată durerea, aceasta te-ar ucide poate, la propriu, inima ți s-ar opri. De aceea, când vorbim despre vindecare, ea înseamnă a te aduce în corp, să simți ceea ce nu ți-ai permis să simți, să integrezi aspecte pe care nu ți-ai permis să le integrezi.
Vindecarea este un proces complex din care nu lipsește partea spirituală, emoțională, relațională, vocațională, pe lângă cea fizică, a ființei umane. Vindecarea este un întreg, înseamnă integrarea din nou a părților lipsă, rupte, traumatizate. E așa de simplă definiția vindecării și totuși atât de complexă, pentru că ea cuprinde toate domeniile de funcționare.
Vindecarea nu este un proces izolat de restul aspectelor care alcătuiesc ariile vieții.
Autoarea americană Cheryl Strayed scria că „nimeni nu te va feri de suferință. Nu vei scăpa de ea plângând, mâncând, înfometându-te, fugind, lovind în dreapta și-n stânga sau făcând terapie. Va trebui să o suporți. Va trebui să treci prin ea, să o iubești, să mergi mai departe, să te vindeci, ca apoi să fugi în direcția celor mai frumoase visuri ale tale, traversând podul construit de propria ta dorință de a te vindeca”.
Cunosc atât de bine drumul suferinței pentru că, în mai puțin de un an, am trecut împreună cu familia prin cancerul agresiv al surorii mele, recidivă, patru operații, moartea tatălui meu și alte clipe la limita suportabilității… Au fost momente în care am simțit că e prea greu, prea mult, prea dureros.
Știu că ceea ce face Dumnezeu este desăvârșit, fiecare decizie pe care El o ia este incontestabil perfectă, chiar dacă nu o înțeleg acum sau vreodată. Am știut acest lucru până în adâncul celulelor mele, în fața sicriului omului pe care îl iubesc cel mai mult.
Scriitorul grec Nikos Kazantzakis afirma într-o împrejurare că Dumnezeu a făcut perfect corpul omului. O singură critică are: în loc de o inimă de carne, trebuia să-i dea o inimă de oțel, că aceasta rezistă mai bine anotimpurilor vieții, o inimă de oțel trece mai ușor peste dureri, dezamăgiri și pierderi.
Zilele pe care tata le-a petrecut la terapie intensivă au fost clipe de măcinare, care m-au familiarizat în profunzime cu condiția umană, acea lipsă totală de control pe care o avem în fața imprevizibilității vieții.
Nimic din ce este esențial nu poți controla: viața, moartea, iubirea, boala, nu-ți alegi părinții, locul în care te naști, sistemul din care faci parte… când omul pe care-l iubești atârnă între viață și moarte, îți dai seama că nu poți controla nimic și atunci te smerești în fața vieții, așa cum nu ai făcut-o până atunci.
Există o interfață a vieții, partea subterană aș numi-o, aflată dincolo de aspectele vizibile, ca un spațiu de întuneric și umezeală, de coacere. Semințele cresc în întuneric, iar aceasta ne învață importanța retragerii, a lunilor sabatice, a frângerii.
În toată această perioadă, ar fi incorect să nu spun că am întâlnit oameni dedicați alinării suferinței umane, care fac sacrificii mari și constante, modești, în umbră, fără să epateze sau să se laude, dar care au o etică a muncii extraordinară și fac din această lume un loc mai bun.
Oamenii care nu au conturi sociale urmărite de zeci de mii de oameni în care postează ce fac sau cum fac, ci își îndeplinesc profesiile în mod extraordinar, în umbră, ajutând persoane aflate în situații critice.
Suntem ceea ce facem
Nu ne putem opri din a manifesta ceea ce suntem. Fiecare viață este expresia vie a unei manifestări: supraviețuire, traumă, dezvoltare, abundență, iubire, ură, precaritate emoțională.
Dacă nu-ți place cum arată viața ta, poți schimba treptat paradigma de funcționare: înconjoară-te cu oameni noi, citește alte cărți, fii atent la gândurile tale, începe să faci sport, amintește-ți ce-ți aduce bucurie, investește în starea ta de bine. Dar ţine cont de faptul că dacă ești înconjurat de răutate, te afli într-un mediu tensionat, ai precaritate în viața ta, acestea sunt în realitate expresii a ceea ce manifești, oricât de incomod îți pare acest adevăr.
Ţine minte că în fiecare secundă manifestăm ceea ce suntem.
Îmi îndrept gândurile în această perioadă spre modalitățile prin care să ducem mai departe valorile pe care tata le-a sădit în noi, mai exact cum să fim uniți, iubitori de oameni și de Dumnezeu. Ne-au rămas amintirile, sutele de vorbe de duh, evenimentele, întâmplările, poveștile, totul. Fiecare colț din casă este tata.
Un lucru pe care el l-a clădit în noi a fost o cultură a empatiei, mereu ne provoca să gândim, să ne punem în locul cuiva, să simțim cu cel aflat în suferință… nu știu să fi plecat un om trist de la tată fără să audă o vorbă bună, de încurajare. Nu știu să fi fost un om nevoiaș cu care să nu-și împartă banii sau pâinea, orice avea. Tata a fost omul care ți-ar fi dat cămașa de pe el fără să clipească, fără să calculeze, fără să-i pară rău, chiar dacă te-ai fi întors împotriva lui.
Mereu îi spuneam să nu mai lase atâta de la el că e luat de prost, iar răspunsul lui era: „Dacă ar face și Hristos așa cu noi…?” Nu înțelegeam, îi spuneam că sunt contexte diferite, că nu are legătură, că noi nu vrem să facem așa… aproape că nu am înțeles nimic…
O lume în care bărbații ar fi ca tata ar fi una în care categoriile vulnerabile ar fi protejate, investiția în copii – emoțional, financiar, relațional – ar fi decretată prin Constituție, iar bunătatea ar fi legea (ne)scrisă după care s-ar conduce lumea.
Unul dintre rolurile principale ale bărbatului este să creeze activ lumea în care copiii lui vor trăi: siguranță, responsabilitate, virtute, demnitate.
Dacă ar fi să-l descriu pe tata într-un singur cuvânt, acela ar fi „familist”. Familist până la sacrificiu, familist convins, nimic nu era mai presus de familie pentru el.
Sunt convinsă că toate semințele pe care el le-a sădit în noi, copiii lui, vor rodi mai mult decât și-ar fi putut el imagina vreodată. Sunt convinsă că toată moștenirea de lumină, iubire, bunătate, toată investiția lui în noi se va întoarce înmiit asupra lumii, în moduri pe care nici el și nici noi nu ni le putem imagina. Am convingerea că toate rugăciunile lui zilnice îndreptate către Dumnezeu vor fi ascultate.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
