Mă gândesc la tema slujirii, cum aproape toți vrem să fim slujiți, dar măreția este să-i slujești pe ceilalți prin munca ta, prin faptele tale, prin disponibilitatea ta. Paradoxul este majoritatea tânjim să fim slujiți, să ne luăm capră de muls și tuns, iar viața noastră să fie cât mai lejeră și confortabilă.
„Dacă te roagă cineva să mergi cu el o milă, du-te două”, scrie la Carte.
„Dacă te roagă cineva să-i dai haina, dă-i și cămașa”, mai scrie la Carte.
Am urât din toți porii filosofia slujirii și cuvintele acestea, pe care le auzeam de la tata, când îi spuneam deseori că „este luat de prost”. M-am născut cu un simț al dreptății care urlă în mine și am considerat că Legea Talionului, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, una dintre cele mai vechi forme de justiție retributivă, a fost corectă, logică și împiedica, chiar dacă într-o măsură limitată, răspândirea răului.
Doar că l-am pierdut pe tata și fără să-mi propun, temele principale pe care le dezbăteam aprig și fără succes în a ajunge la un numitor comun, au intrat într-un malaxor al reciclării asupra căruia nu am avut control – pur și simplu mă „trezesc” că-l înțeleg pe tata, că înțeleg modul lui de a privi lucrurile și, cu un gust ușor amar, ușor nostalgic, ușor dureros, îi dau dreptate.
Un psiholog bun nu este unul care își pune epoleții pe umeri și privește cu superioritate în stânga și-n dreapta, ci un psiholog bun este un om pus în slujba vieții, a oamenilor în suferință, a integrării durerii.
Un profesor bun, un medic bun, un avocat bun, un om bun e omul care îi slujește pe ceilalți, cu empatie și profesionalism, fără o agendă ascunsă.
O femeie bună nu este una care dorește să iasă ea în evidență, ci de cele mai multe ori se află în spate și își slujește bărbatul și copiii. Știu ca nu este la modă ce afirm, dar a-i sluji pe cei pe care îi iubești este un privilegiu, nu ceva de disprețuit, așa cum este portretizat astăzi.
Zilele trecute am ascultat un interviu cu preotul Dan Damaschin, care face o muncă titanică și extraordinară pentru mii de copii și familii, apoi mi-am comandat cartea „Un grăunte de iubire”, în care acesta scrie: „Nu poți să te prefaci că-l slujești pe aproapele tău atâta timp cât nu există conștiința prezenței eterne a lui Dumnezeu în viața noastră. Nu poți să te implici în mod eroic în lupta cu sărăcia și cu răul decât dacă știi că există o biruință reală, fie ea și post-mortem, iar logica și istoria ne spun că numai o forță superioară, nematerială, încredințată de noi creștinii Dumnezeului Treimic, poate cu adevărat opri haosul și autodistrugerea firească a lumii materiale”.
A-i sluji pe ceilalți te maturizează, îți transformă aspirațiile copilărești și visele desprinse din idealuri sterile în posibilitățile concretului, te ajută să-ți cunoști limitele, să fii proactiv și atent la nevoile celuilalt, îți metamorfozează viziunea narcisică asupra lumii într-o viață cu mai mult sens.
Nici unul nu putem sări peste obligația maturizării psihologice, care derivă din discomfort, frustrare, învățare și slujire. Un exercițiu, greu, solicitant, dar necesar, dacă ne dorim relații mai trainice și un mediu mai sigur pentru dezvoltare.
Cineva a scris: „Omul trebuie iubit. Dar, ca să-l iubeşti, trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu”.
Sufletul nostru are rădăcini sănătoase când transformăm atitudinea „mi se cuvine” într-o atitudine atentă și la nevoile celuilalt, iubirea de sine cu iubirea față de aproapele, judecata cu înțelegerea, critica cu empatia și egoismul cu slujirea.
Alina
