Are rost să tratăm ramurile, dacă rădăcinile sunt bolnave?

Am plecat de acasă acum aproape cinci ani pentru studii și am început un proces intens de vindecare interioară. În ultimii doi ani am considerat că am integrat ceea ce era necesar să procesez, m-am așezat în mine, eram confortabilă cu cine sunt, m-am regăsit, sunt bine. Așa simțeam, așa credeam. Am revenit acasă, temporar, pentru că era nevoie de mine, doar ca să-mi dau seama că vindecarea și lecțiile învățate trebuie să se propage la nivelul familiei, neamului, generației noastre.

Bulele noastre existențiale explodează uneori în moduri care ne șochează. Am considerat că am trăit multe tipuri de durere, însă experiența de a-mi vedea sora bolnavă m-a frânt în mii de bucăți și m-a făcut să-mi pun întrebări: Care este mesajul pentru familia mea?

De unde încep schimbarea și vindecarea?

De ce repetăm obsesiv aceleași tipare în relații?

Cum o suferință atât de zguduitoare ne vorbește despre renaștere?

Familiile noastre sunt o „matrioşka” de traume și tipare disfuncționale. Cum ar putea fi altfel când în spațiul istorico-cultural românesc, în ultimii o sută de ani, au fost două războaie mondiale, un regim politic totalitar, colectivizare, trădare, o tranziție anevoioasă spre democrație și secrete ascunse de-a lungul generațiilor?

Viața se formează la nivel celular, iar odată cu laptele mamei primim și o moștenire care nu se vede cu ochiul liber, dar ne influențează viața în mod covârșitor: primim emoții, atitudini, convingeri despre viață care ne modelează profund psihicul, primim acceptare sau respingere, traume generaționale, conflicte neprocesate, un întreg bagaj emoțional care ne urmă­rește indubitabil, adulți fiind, chiar de ne-am afla la capătul pământului.

În căutare de răspunsuri am început să citesc psihogenealogie, terapie sistemică și ecosistemică.

Psihogenealogia este ramura psihologiei care se ocupă de moștenirea psihologică, invizibilă, perpetuată de-a lungul generațiilor.

Terapia sistemică este un tip de psihoterapie care se adresează omului ca parte dintr-un sistem complex, iar dacă sistemul în care ai crescut e bolnav, ești și tu bolnav. Premisa este că atunci când începi să vindeci elemente din sistem, vindeci tot sistemul.

Abordarea ecosistemică examinează funcționarea și structura unui grup de componente în interacțiune, iar totalitatea grupului care acționează împreună este mai importantă decât suma părților independente. Printre nivelurile de abordare se află și cel familial, care se referă la influența comportamentală reciprocă ce se extinde la mai mulți indivizi din familia lărgită și a rețelei sociale a fiecărui membru.

Noi, ca indivizi, ca specie, nu suntem singuri. Nu există dezvoltare și evoluție la nivel individual fără sistemul în care trăiești. Tu ești mediul tău, cu toții suntem legați de fire invizibile, dar în același timp într-un continuu proces de individuație, termen folosit de Carl Jung, atunci când se referea la descoperirea sinelui autentic.

Fără excepție, suntem parte dintr-un sistem profund interconectat, de care nu putem face abstracție, dar suntem indivizi unici. Ce paradox!

Fiecare schimbare în sistem produce în lanț un șir de reacții, ca în ceasurile imense elvețiene, în care o mișcare dintr-un angrenaj minuscul duce la modificarea întregului mecanism.

După cum există posibilitatea întocmirii unui „pedigree” clinic, care îți arată probabilitatea genetică ca tu să ai o boală ereditară, la fel analiza genogramei tale vorbește despre trecutul familiei, un spațiu în care poți identifica tipare comportamentale sau emoționale pe care le-ai preluat în viața ta.

Relaţiile în viaţă

Unde vezi trauma, dacă nu-ți știi trecutul generațional? În roadele vieții tale: alegeri, convingeri, fapte, relații, mai ales relații.

În aceste căutări am descoperit că lupta cea mai importantă a vieții mele, a familiei, a predecesorilor mei este cea la nivelul relațiilor.

De fapt, relaţiile constituie cea mai importantă miză în viață: cum le cultivăm, ce faci ca să repari relații stricate, cum rupi ciclul traumei, ce moștenire lăsăm în urmă copiilor și nepoților.

Niciodată nu am văzut mai clar ca acum că bătălia vieții noastre e la nivelul relațiilor, cum le creștem și cultivăm astfel încât ele să fie rodnice, să avem o calitate bună a vieții, să dăm mai departe înaintașilor un model de relaționare sănătos.

Undeva, durerea este necesar să se oprească, poate la mine, poate la tine. Sperăm că la noi.

Pune-ți întrebări, investighează, vezi care este firul roșu al suferinței în viața ta și al rudelor tale. Procesul este anevoios, dar merită. În fond, unul dintre scopurile primordiale ale vieții este evoluția personală și creșterea în înțelegerea vieții.

Poți schimba trecutul? Nu.

Poți schimba viitorul? Nu. Ceea ce pot spune cu certitudine este că poţi modela prezentul, prin gândurile, emoțiile și acțiunile tale.

Sună banal, dar este atât de real.

Alegeri pozitive

Poți alege diferit. Poți trăi diferit.

Poți alege pacea în locul răzbunării, iubirea în locul urii, toleranța și acceptarea în locul judecății.

Poți alege sănătatea emoțională în locul dependențelor.

Poți alege comunicarea în locul tăcerii, retragerii, fugii.

Poți alege să investești în copiii tăi în loc să le ascunzi trecutul, să stai cu ei de vorbă și să le explici cu vulnerabilitate ce te doare, de ce ai ales așa, ce îți dorești să schimbi. Vei construi, astfel, momente pe care ei nu le vor uita vreodată.

Poți alege atitudini noi, emoții noi, comportamente noi, lucruri noi.

Cu grijă față de tine și răbdare față de propriul proces al devenirii.

Poți vindeca trauma generațională, chiar dacă ești „oaia neagră” a familiei, Bert Hellinger scria: „Oile negre ale unei familii sunt, de fapt, eliberatori ai arborelui genealogic. Membrii familiei care nu se încadrează în regulile sau tradițiile familiei, cei care caută în mod constant să revoluționeze credințele. Cei care aleg căi opuse celor bătătorite de liniile familiale, cei care sunt criticați, judecați și chiar respinși. Aceste așa-numite «oi negre», cele care nu se adaptează, cele care urlă de revoltă, de fapt repară, detoxifică și creează noi ramuri înfloritoare în arborele familiei lor”.

Observ un trend care mă bucură, oameni care nu au motivația de a face o schimbare pentru ei, dar foarte sensibili atunci când vine vorba de a face o schimbare pentru copiii lor.

Vreau să accentuez că ești un model pentru copiii tăi și ai datoria morală de a lăsa în spate o lume mai bună. Fiecare dintre noi suntem direct responsabili de ceea ce lăsăm în urma noastră. Nu există viață fără consecințe.

Modul în care relaţionezi este o informație pe care o transmiți mai departe generațiilor viitoare și influențează calitatea vieții lor. Acesta este un mesaj al responsabilității.

Munca substanțială nu este cea intelectuală, de înțelegere, deși nu vreau să minimalizez rostul ei, ci navigarea prin ape emoționale tulburi, incertitudine și durerea care ai impresia că nu se va termina vreodată. Dar există spe­ranță, ea nu se va sfârși vreodată atâta timp cât respirăm și iubim.

E vremea schimbării pentru mine și pentru tine, suntem împreună pe acest drum.

Atașez o poză cu câteva cărți din biblioteca noastră pe subiectul psihogenealogiei. Pot fi un bun punct de plecare pentru procesul tău de analiză.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like