Cuvântul-cheie pentru anul 2022 este reziliență. Reziliența este capacitatea de a fi adaptabil și flexibil, fără să te frângi în momente de tensiune maximă sau de stres constant. Ultimii doi ani au reprezentat pentru majoritatea dintre noi un tur de forță psihologică și o continuă cursă de adaptare, care, după toate previziunile, va mai continua, cel puțin o perioadă.
Reziliența este o practică. Reziliența se cultivă. Desigur, există diferențe între indivizi chiar și la nivel biologic în ceea ce privește gradul de suportabilitate al unei situații stresante, dar există o marjă largă unde putem interveni prin tehnici cognitive și comportamentale de restructurare a toleranței scăzute la frustrare.
Toleranța scăzută la frustrare se caracterizează prin folosirea frazelor de tipul: Nu mai suport această situație, este de netolerat ce se întâmplă acum, resursele mele sunt depășite, nu există nici o modalitate de a ieși din această situație, și alte gânduri care ne blochează în ideea că nu putem depăși un moment de viață dificil sau o situație temporară stresantă.
E mai simplu să capitulăm, să ignorăm problema, să ne oprim din a căuta soluții.
E la îndemână să verificăm rețelele de socializare din cinci în cinci minute, fără antrenamentul de a ne implica cu perseverență într-o sarcină cu un obiectiv precis.
E mai simplu să acționăm în virtutea urgențelor, fără un proiect de viață.
Acesta din urmă reprezintă un factor important al rezilienței, pentru că atunci când tu ai un proiect de viață stimulii fluctuanți din exterior își pierd din puterea pe care altfel ar fi avut-o asupra ta.
Începi tu să decizi ce este important pentru tine, de aici se conturează prioritizarea, perseverența, disciplina, organizarea, focusul tău.
Care este proiectul tău de viață?
Poate vei spune că proiectul tău de viață e să-ţi creşti copiii, să fie educați, să nu le lipsească nimic, să aibă tot ce nu ai avut tu.
Dar, eu te întreb încă o dată care este proiectul tău personal de viață?
Copiii vor crește, fiecare va pleca pe drumul lui să-și învețe lecțiile și să-și împlinească destinul, iar la final rămâi cu tine.
Poate îmi vei spune că îţi concentrezi energia asupra relației de cuplu, pentru a petrece timp de calitate cu partenerul, găteşti cele mai gustoase mâncăruri, vrei să ai o relație de cuplu fericită și îţi dedici aproape toată energia acestui aspect.
Eu, însă, te opresc din nou şi te întreb care este proiectul tău personal de viață, pentru că evident ai înțeles greșit.
Pentru ce cauză bate inima ta? Care sunt talentele și abilitățile tale? Ce vrei să lași lumii după ce tu nu vei mai fi?
Proiectul tău de viață nu înseamnă nici copii și nici partenerul, proiectul tău de viață e o misiune personală, profundă.
Poate îți place să pictezi și inima îți bate mai repede, nebunește, când te gândești la aceasta, nu ai mai făcut-o din copilărie sau din facultate și te gândești că nu are nici un rost să începi acum.
Poate îți place să scrii, dar ești convins că nu ai ceva semnificativ de spus. Tot ce este important pare că s-a spus deja.
Poate îți plac florile și mereu ți-ai imaginat cum vei construi aranjamente pentru ocazii speciale.
Îți plac copiii și mereu ai vrut să lucrezi cu ei.
Ai o voce bună, dar nu ai investit până acum în acest domeniu muzical.
Ai visat mereu că o să devii actor.
Ești prea bătrân. Nu ai suficienți bani.
Nu are rost să încerci şi o să mori cu visurile îngropate în tine. Îngropate în frică, în lene, în comoditate, teamă de eșec, în ce vor spune ceilalți.
Te trezești îngropat de anxietăți, fără să știi că rădăcina lor este frica de moarte, o teamă care e cu atât mai mare cu cât știm că ne irosim viață și adunăm regretele unei vieți netrăite la potențialul pe care l-ai avut.
Vorbim atât de mult despre metamorfoză, procesul din care un vierme se transformă în fluture, dar există și metamorfoze ratate: rămâi un vierme toată viața, închistat în temerile tale, prizonierul fricilor pe care nu le poți depăși. Desigur, aceasta este o figură de stil, fără nimic peiorativ în ea.
Găsește-ți proiectul de viață! Poate că drumul nu e clar la început, dar e de ajuns să știi care este primul pas, după care lucrurile încep să se miște ca într-un uriaș mecanism din care miști o rotiță minusculă și totul se pune în mișcare.
Aș vrea să spun mai mult decât niște cuvinte, deși nu pot subestima forța din ele. Aș vrea să știi că eu sunt alături de tine şi cred în proiectul tău de viață. Cred că sunt șanse la orice vârstă să îți urmezi visele.
Te poți reinventa şi te încurajez să o faci. E atât de frumos să fii un om care evoluează continuu și nu rămâne blocat în trecut, în frici sau regrete.
Pentru ce trăiesc
Victimizarea te aruncă în pasivitate: alții sunt responsabili pentru ceea ce trăiești tu, fie că este vorba de părinți, guvern, sistemul de educație sau țară. Victimizarea te împiedică să vezi care este responsabilitatea ta în propria poveste.
Cu cât realizezi mai repede că este necesar să faci tot ce ține de tine pentru a te educa, a-ți înțelege și vindeca durerile sau (micro)traumele, pe care le-ai trăit timpuriu sau în viața adultă, cu atât mai devreme vei ajunge la înțelegerea faptului că este inutil să te plângi.
Suflecă-ți mânecile și apucă-te să faci schimbări potrivite pentru bucățica ta de lume, cele care te ajută pe tine să evoluezi, dar respectă libertatea celorlalți în același timp.
Curajul de a renunța
Intrăm în anumite circumstanțe în viața noastră și investim timp, energie și bani până ajungem la un moment în care realizăm că nu ne mai regăsim în domeniul în care am investit, obiectivele noastre s-au schimbat, noi suntem alții la capătul drumului, față de început.
Ai nevoie de curaj să te schimbi.
Ai nevoie de curaj să recunoști că investești încă într-o bancă falimentară.
Schimbarea cere curaj. Valorile se schimbă pe parcursul vieții și pentru aceasta este necesar să fim onești cu noi înșine, să admitem că ne-am schimbat, să comunicăm și să luăm noi decizii, care corespund valorilor noastre actuale.
Puncta Pablo Neruda are, în superba poezie „Cine moare?”, câteva idei transformatoare: Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său; cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis; cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile „responsabile”. Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu citește; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuși. Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Viața este șansa noastră, o imensă oportunitate de a cunoaște lumea, de a ne dezvolta, de a trăi cu bucurie, cu dorința de explorare și evoluție, în pofida greutăților pe care le întâmpinăm.
Speranța, ajutată de reziliență (și invers), ne ajută la aceasta.
Cheamă speranța în inima ta și vei descoperi luminița de la capătul tunelului în cele mai dificile situații!
*Această poză a fost făcută sub impactul drăgălășeniei provocate de imaginea unei pisici care se încălzea la soarele cu dinți.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
