Am putea vorbi mult despre lacunele sistemului de învățământ și ceea ce este necesar de schimbat. Deja ne-am obișnuit ca, în fiecare an, sute de școli să-și deschidă porțile cu aceeaşi infrastructură deficitară, unele chiar fără autorizație de funcționare, ceea ce se traduce prin grupuri sanitare necorespunzătoare, clădiri neasigurate la incendiu, centrale nefuncționale, lipsa canalizării și lista poate continua.
România are un sistem de învățământ perimat: în cel puțin doisprezece ani, tinerii acumulează informații care într-o proporție copleșitoare nu le folosesc în viaţă. Să nu uităm că ies din şcoală fără a avea cunoştinţe despre aspecte practice și esențiale precum introspecția, gestionarea conflictelor, cunoașterea de sine, dezvoltarea personală, educația financiară, consilierea vocațională, ca să nu mai vorbesc de retorică, filosofie, estetică sau artă.
Mediatizăm o dată pe an reușita câtorva elevi la universități de renume internaţional – Harvard, Cambrige, Oxford sau MIT – uitând că ei sunt excepția, vârful de lance, produsul muncii proprii și al susținerii părinților, în toate cazurile.
Pentru majoritatea tinerilor, este frustrant ca, după atâţia ani de şcoală, instituțiile de învăţământ să nu le fi oferit instrumentele necesare pentru a se descurca în viață.
Un sistem bun de învățământ te pregătește pentru viață, inclusiv pentru a depăşi eșecuri și dezamăgiri.
Realitatea este că schimbările structurale ale unui sistem vechi au loc pe parcursul câtorva generații, iar a ne ascunde după degete sau a nega acest fapt nu ajută deloc.
Familia și școala
Înainte de a merge la școală, copilul învață abilități de bază și trăiește într-un mediu familial care îi transmite (conștient sau nu!) o serie de atitudini față de persoane și învățare, care îi pot fi de folos sau îl pot sabota în procesul adaptării la mediul școlar și pe parcursul învățării.
Școala nu poate face ceea ce părinții nu fac și invers. Fiecare instituție, atât cea a familiei, cât și a școlii, are roluri bine definite, iar împreună se completează și potențează, nu se anulează, nici nu se înlocuiesc una pe alta.
Implicarea părinților înseamnă prezența activă în demersul învățării prin asigurarea de materiale necesare, suport logistic, explicații, încurajări, medierea conflictelor, blândețe, înțelegere, disponibilitate.
Să comunici constant cu educatoarea, învățătoarea, dirigintele, directorul, profesorul consilier, pentru a vedea unde este necesară susținerea și ce poate fi îmbunătățit, reprezintă un bun început în înțelegerea provocărilor fizice, emoționale sau sociale pe care elevul le poate traversa, la un moment dat, pe parcursul formării academice.
Dincolo de sincopele sistemului de învățământ, există atât de mulți oameni cu vocație, gata să-și ofere suportul și expertiza pentru rezolvarea provocărilor. Aceasta este o chemare la responsabilitate: ceea ce sădești în copilul tău de timpuriu va fi potențat și dezvoltat de școală, dependent de implicarea ta.
Mai târziu, adultul format va fi o valoare pentru societate, un om cu simț civic, responsabil și moral… sau nu.
La nivel micro, cum arată familia, așa arată și școala, iar la nivel macro, cum arată școala, așa arată și țara. În esență este vorba despre interdependență, conectare.
Suntem dependenți unii de alții: școala nu poate să-și atingă scopurile fără susținerea familiei și invers.
Principiile educației în România
M-am întrebat care sunt, în fond, principiile după care sistemul de învățământ din țara noastră se ghidează și, citindu-le, am realizat că puțini dintre noi le cunoaștem sau le-am parcurs măcar o dată, deși am stat ani mulți pe băncile școlii.
Legea educaţiei naţionale din 2011, la articolul 3, descrie principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România. Acestea sunt:
Principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
Principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează la standarde de referinţă şi la bune practici naţionale şi internaţionale;
Principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personală şi social-economice;
Principiul eficienţei – în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente;
Principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi direct în proces;
Principiul răspunderii publice – în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor;
Principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi dialogului intercultural;
Principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român;
Principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
Principiul asigurării egalităţii de şanse;
Principiul autonomiei universitare;
Principiul libertăţii academice;
Principiul transparenţei – concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi adecvată a acestora;
Principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice;
Principiul incluziunii sociale;
Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
Principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia fizică şi prin practicarea activităţilor sportive;
Principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult recunoscut;
Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
Principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învăţământ.
Cei şapte ani de acasă
Mai presus de formarea unor competențe de calcul matematic și analiză a unui text, principiile din spatele instituției în care învață copiii noștri ar trebui să fie cunoscute și folosite ca etalon în evaluarea performanțelor școlilor și cadrelor didactice, deoarece ele se axează și pe formarea unei conduite de viață, atât de necesară.
Nicolae Steinhardt scrie: „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, păreri filosofice, originea socială, credința religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie, ori de viață”.
Închei spunând că poți să finalizezi patru facultăți și să ai la activ trei doctorate. Nu sunt atât de relevante ca cei șapte ani de acasă, ca a ști să te respecți pe tine și pe cei din jur, nu sunt atât de relevante ca a te purta cu demnitate, conform principiilor și valorilor tale, a avea o identitate stabilă și un simț al coerenței în acțiunile tale.
Vivat Academia!
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.
Alina
