Tot mai mulți părinți se plâng de faptul că nu se mai pot înțelege cu copiii lor, întrucât sunt agitați și/sau neatenți, încercând tot felul de pedepse sau strategii mai mult sau mai puțin eficiente.
De mult timp specialiștii documentează existența unei tulburări specifice de dezvoltare, care are la bază simptomele de neatenție și hiperactivitate. Încă din 1902, George Still, un reputat pediatru, descrie numeroși copii întâlniți în practica sa, care erau în cea mai mare parte hiperactivi, extrem de „emoționali”, rezistenți la cele mai cunoscute practici educative și cu o capacitate a atenției extrem de scăzută.
Vârsta cea mai mică la care se poate diagnostica tulburarea cu deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) este de 3-4 ani. De regulă, însă, părinții observă un deficit semnificativ de atenție și starea aproape continuă de hiperactivitate când copilul este integrat într-o formă de învățământ de masă, unde este necesar să fie atent și focalizat o perioadă relativ scurtă de timp, dar acesta nu reușește, fapt care duce la disfuncționalitate marcată în unul sau mai multe domenii de funcționare.
Iată câteva dintre criteriile de diagnostic pentru deficitul de atenție: individul eşuează în efortul de concentrare asupra detaliilor sau face greşeli din neglijenţă la şcoală, la serviciu sau în timpul altor activități (omite sau ratează detalii, munca nu este temeinică), are dificultăți în menținerea atenției când efectuează sarcini sau în timpul jocului (are dificultăți în a rămâne atent în timpul audierii unei lecturi, în timpul conversațiilor sau cititului), pare să nu asculte atunci când i se vorbește direct (mintea lui pare în altă parte, chiar şi în absența unui element perturbator evident), nu urmează întocmai instrucțiunile pe care le primește şi nu îşi finalizează temele la clasă, sarcinile casnice sau de la locul de muncă etc.
Dintre criteriile de diagnostic pentru hiperactivitate şi impulsivitate, amintim: individul se joacă nervos cu mâinile sau cu picioarele, sau este lipsit de astâmpăr atunci când stă pe scaun, se ridică de pe scaun și pleacă în situații în care ar trebui să rămână așezat (din clasă, birou sau din alt loc de muncă), aleargă în jur sau se cațără pe obiecte, în situaţii în care acest lucru este inadecvat etc.
Există un tablou clinic combinat, adică se întrunesc criteriile necesare pentru diagnosticare atât în cazul lipsei de atenție, cât și în cazul hiperactivității și impulsivității. Există, de asemenea, separat, un tablou clinic cu predominanța lipsei de atenție sau tablou clinic cu predominanța hiperactivității/impulsivității.
Când părintele observă o disfuncționalitate marcantă în unul sau mai multe domenii de funcționare a copilului, este necesar consultul unui specialist pentru diagnosticare, terapie și chiar tratament medicamentos, în cazul simptomelor severe.
*Articol publicat şi în Ziarul Lumina.
Alina
