„În noaptea întunecată a sufletului, Hristos este Lumina lumii”

Trezirea sufletului este precum tânjirea după soare a plantei ce se află în pământ. Aceasta iese la suprafață și se îndreaptă instinctiv către soare, știe că în lumină poate să-și facă fotosinteza, să mențină sisteme vitale de hrănire și creștere. Tot așa, sufletul când este trezit la viață caută lumina spirituală, care hrănește cea mai profundă entitate din ființa noastră. În demersul căutării răspunsurilor despre suflet, m-am îndreptat spre părintele Liviu Vidican-Manci, slujitor la Parohia „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din același oraș, director al Colegiului Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” din Cluj-Napoca și tată a trei copii, un om care se ocupă de mulți ani de educația sufletului.

Filosoful grec Socrate considera sufletul ca fiind cel mai de preț bun al omului, o perspectivă care se apropie mult de creș­tinism. De ce este sufletul „cel mai de preț bun al omului”?

Noi, ca oameni, suntem creația lui Dumnezeu. Întreaga făptură este creația lui Dumnezeu, dar cea mai frumoasă, cea pe care Părinții Bisericii o văd drept coroana creației, este omul, iar prin suflare dumnezeiască a primit sufletul, care este cea mai importantă componentă a persoanei.

La plecarea omului din această lume, la judecata lui Dumnezeu, trupul se duce în pământul din care a fost luat, iar sufletul se duce la Dumnezeu, Cel care L-a dat, cu toată recuzita, după el.

„Cutia neagră” este componenta pe care o caută cei care doresc să afle de ce s-a prăbușit un avion, înaintez o analogie și afirm că sufletul este „cutia neagră” care se duce la Dumnezeu cu bucurie, dacă omul și-a îngrijit sufletul și a primit educația pocăinței.

Care este originea sufletului, din perspectivă creștină?

Originea sufletului este dumnezeiască. Dumnezeu este Cel care ne-a dat sufletul, Cel care ne-a dat viața și nu poate să fie o altă origine, nu poate să fie o altă cauză a sufletului nostru decât Dumnezeu Creatorul, Cel pe care Îl mărturisim în fiecare Sfântă Liturghie, prin Crezul pe care îl declarăm.

Ați scris a doua teză de doctorat cu titlul „Impactul predicii și al catehezei asupra generației digitale prin utilizarea noilor mijloace ale tehnologiei și comunicării”. Cum putem cultiva grija față de suflet la generația născută după anii 2000, ținând cont de particularitățile minții lor formate în „era digitală”?

În limbajul științific ne atașăm de anumite sintagme, cum este și „nativi digitali”, cert este că sunt numeroase nuanțe. Consider că învățăturile Părinților Bisericii rămân ca sfat peren în grija pentru suflet.

În primul rând, în calitate de părinți, să îi ajutăm pe copii să înțeleagă valoarea rugăciunii, fie că este generația digitală, fie că este generația emigranților digitali sau a nativilor digitali.

Dacă ei voi fi învățați de părinți încă de mici cât de importante sunt rugăciunea și relația cu Dumnezeu, vor avea discernământul necesar, capacitatea și forța de a spune „nu” atunci când vor simți că este prea mult consum de virtual, de social media.

Sunt multe prezențe din Biserica Ortodoxă, fie că vorbim de filmulețe scurte (shorts) de la Facebook, Youtube, Instagram sau TikTok, cu îndemnuri foarte bune.

Însă, este necesar să specific că în oceanul de sfaturi și îndemnuri mai sunt și persoane care doar flutură steagul Ortodoxiei, dar ale căror îndemnuri ar fi bine să nu le urmăm.

Cum facem, deci? Oferim crezare acelor persoane care sunt girate și asumate de Biserica Ortodoxă, pe care le întâlnim în publi­cațiile și site-urile oficiale ale ­Bisericii Ortodoxe.

În cartea „Cateheze pentru cei botezați”, publicată în anul 2020, ați scris: „Rela­țiile dintre soți și copii, dintre copii și copii sunt oglinda familiei”. Cum facem ca această „oglindă” a familiei să fie curată, astfel încât mediul familial să fie propice dezvoltării pentru copii și părinți?

Să ne străduim și să ne silim să facem cele bune. Silirea în concepția filocalică și a patericului este necesară pentru a te porni pe drumul cel bun. Să ne silim să ne cerem iertare, dacă greșim. Să ne silim, dacă nu avem obișnuința rugăciunii dimineața și seara, să o dobândim. Să ne silim să ne respectăm, dacă avem tendințe autoritare unii asupra altora.

Gândindu-ne la aceste lucruri, rugându-ne, având Sfânta Liturghie, postind, căutând să ne respectăm unul pe celălalt, bineînțeles că îi vom ajuta și pe copilașii noștri să urmeze aceeași cale. Am făcut apel la metafora oglinzii, aceasta se murdărește uneori și atunci se curăță prin spovedanie, apelăm la duhovnic. Este esențial ca familia să aibă un duhovnic.

Sunteți tată a trei copii, ­preot, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și director al Colegiului Ortodox „Mitropolitul Nicolae Colan” din Cluj-Napoca, prin urmare, interacționați frecvent cu copii, adolescenți și tineri. Cum îi deprindem pe aceș­tia să aibă de timpuriu grijă de suflet?

Cu adolescenții este nevoie de multă răbdare și este necesar să le cultivăm responsabilitatea regulilor, întrucât, în această perioadă, se pun bazele formării unui adult responsabil sau a unui adult iresponsabil.

Un adult responsabil își pri­menește sufletul. Nu putem să ne educăm copiii doar în spiritul valorilor materiale, școala îi pre­gătește pentru a avea o meserie, pentru a stăpâni un domeniu, dar noi, ca Biserică și ca părinți, ca familie creștină, este vital să le cultivăm dragostea pentru suflet și înțelegerea îndatoririlor.

În clasa a IX-a, la disciplina Religie, elevii parcurg un capitol care se referă la datoria crești­nului și acolo sunt subliniate câteva aspecte: un creștin are în primul rând datoria să-L cinstească pe Dumnezeu, mai departe avem datoria de a ne respecta între noi și, subliniez de fiecare dată când ajung la acest capitol, că avem datoria de a ne respecta pe noi înșine, pentru că nu poți să spui că Îl respecți pe Dumnezeu sau îi respecți pe cei de lângă tine, dacă nu te respecți pe tine însuți.

Îi întreb pe elevi: „Care este opusul respectării propriei persoane?” Ei îmi răspund: „Este bătaia de joc față de propria persoană”. Cum ne batem joc de noi? Prin a nu avea grijă de sănătate, a consuma substanțe interzise, a ignora instanța sufletului. Prin darul acesta teribil al libertății, care este dar și povară în același timp, ei decid dacă ne ascultă sau ajung să testeze pe propria piele veridicitatea învățăturilor pe care le-am transmis. Însă foarte multă răbdare ne trebuie în educarea acestor tineri.

Cum poate un profesor, la clasă, să fie îndrumar pentru sufletele tinere, în căutare de repere?

În primul rând, prin ce este el ca om, prin ce spune, prin cunoș­tințele pe care le are, prin valorile pe care le-a asumat. Sunt extrem de importante lucrurile acestea și copiii simt repede ce fel de om este cel din fața lor, dacă își stă­pânește materia sau nu, dacă își respectă materia sau nu.

Dacă în locul orei de religie îi lăsăm pe copii să facă ce doresc sau să-și facă temele la alte materii, evident că religia nu mai este o materie importantă în percepția lor. Dacă elevii văd că pot avea un sprijin în noi, observă empatie și duhovnicie, va ajunge acest profesor să fie respectat și implicit ora de religie respectată.

Sfântul Ioan al Crucii vorbește despre „noaptea întunecată a sufletului” ca despre un spațiu în care Dumnezeu pare că te-a părăsit și ești singur. Cum navigăm printr-o „noapte întunecată a sufletului”?

Singurul răspuns este: Hristos este Lumina lumii, iar în momentul în care ne aflăm în întuneric, dacă nu apelăm la El, rămânem în întuneric. În noaptea întunecată a sufletului, Hristos este Lumina lumii.

Întrebarea este: „În ce condiții își amintește omul de Hristos, când este în întuneric?” În con­dițiile în care atunci când a fost copil sau în experiența lui anterioară s-a întâlnit cel puțin o dată cu Hristos. Dacă el nu are ideea prezenței lui Hristos, rămâne în întunericul teribil, iar noi nu suntem creați de Dumnezeu pentru întuneric, suntem creați pentru Lumină, de aceea ne simțim atât de bine în Lumină, ne simțim în siguranță în Lumină.

Pacea sufletului este un obiectiv dificil de atins, mai ales în contextul actual, ­frământat de conflicte pe plan intern și extern, dar și provocările cotidiene, cople­și­toare în anumite momente. Ce comportamente sau ritualuri ne pot aduce și menține pacea sufletului?

Un prim îndemn este practicarea rugăciunii. Să nu fie zi fără rugăciune și, dacă se poate, să nu fie clipă în care să nu avem sufletul ațintit spre Dumnezeu: printr-un „mulțumesc”, printr-o pri­vire caldă, printr-o stare de recu­noștință pentru orice soco­tește omul că e banal, dar, atunci când este ­bolnav, nu mai este banal, pentru faptul că merge pe picioarele lui, vede lumina zilei cu propriii ochi, se hrănește, are un serviciu, are o familie, are unde dormi.

În al doilea rând, chiar dacă sunt conflicte la nivel interna­țional, să nu ne lăsăm distrași, pentru că aceste conflicte la nivel inter­național, dacă suntem onești, nu le putem rezolva noi, în zadar lăsăm anxietatea să ne cople­șească.

De fapt, ne distrage de la ce avem de făcut: să fim într-o rela­ție personală cu Dumnezeu și să sprijinim lumea prin rugăciune, nu prin a genera în cercul de prieteni tensiuni și a contribui la sporirea fricilor.

Creștinul este realist, optimist și foarte încrezător în lucrarea și prezența lui Dumnezeu în lume. Dumnezeu este cel care se ocupă de întreaga creație. El are treabă cu noi, iar dacă suntem aici, înseamnă că aici trebuie să ne facem treaba, nu să trăim cu gândul în Ucraina sau Palestina. Altfel, depășim, cum ar spune un antreprenor, fișa postului.

În momentul în care faci altceva decât ce este în fișa postului, tu nu mai faci ce trebuie. Suntem panicați pentru că ducem pe umerii noștri poverile lucrurilor pe care oricum nu le putem rezolva. Este important să fim informați, dar să nu facem o obsesie din informație. Este important să știm ce se întâmplă în lume, dar să nu facem o obsesie din aceasta, pentru că noi suntem aici, în spațiul acesta, aici este „războiul” nostru zilnic, dacă vorbim în termeni duhovnicești.

Până la sfârșitul veacului omul va fi ­într-o luptă continuă cu forțele întunericului, care nu doresc ­altceva decât sufletul, iar una dintre strategii este distragerea minții, care ar trebui focalizată pe ce este important pentru noi: rugăciunea, armonia în familie, a-ți face sarcinile la serviciu cât mai bine.

Care este versetul din Biblie sau citatul dumneavoastră „de suflet”, motto-ul în care găsiți o resursă emoțională în momentele provocatoare?

Versetul meu de supraviețuire este din cartea Tit, capitolul 1, versetul 15: „Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul”.

Pentru o persoană care are ca principii de viață altceva decât spune, este un viclean, un hoț, un desfrânat, un adulter, acesta nu te va putea privi cu alți ochi, prin urmare, atunci când oamenii spun lucruri urâte despre tine, despre Biserică, despre credința ta, să te uiți cu atenție cine vorbește.

Dacă este un părinte duhovnicesc care vine și spune lucruri care au susținere și eu știu de ele, dar sunt ascunse, atunci caut să mă schimb, pentru că este acolo un ochi care poate să pătrundă în întunericul sufletului meu.

Dar când cineva din întuneric îți vorbește despre lumină e mai complicat să-l iei în seamă, un ochi care se află în păcat pornește de acolo în analiza lui asupra ta, cu judecată.

Mai mult decât atât, acest verset arată privirea dumnezeiască spre noi: Dumnezeu ne vede ce putem deveni, chiar dacă suntem în păcat, ne vede în sfințenia noastră, de aceia are atât de multă îngăduință cu fiecare dintre noi.

Mai am un verset care îmi place foarte mult, din 1 Corinteni, capitolul 6, versetul 12: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”.

Este un text care ar fi indicat să fie motto de viață pentru un tânăr, fără a însemna că nu ne putem bucura de micile plăceri ale vieții, nu despre aceasta este vorba, eu nu-L văd pe Dumnezeu că dorește să fim niște rigizi, niște crispați, oameni ci­mentați…

Îmi spunea astăzi un elev din clasa a IX-a, i-am și dat nota 10 pentru afirmația lui înțeleaptă: „Să-ți bați joc de tine înseamnă să faci mai mult ce-ți aduce plăcere decât ce-ți face bine”. Păcatul produce plăcere, dar nu face bine, iar lupta noastră pe pământ este găsirea echilibrului între binele moral și plăcerea de o clipă.

La finalul interviului am o întrebare surpriză, despre un subiect atractiv în teorie, dar cu slabă aplicabilitate în viața cetății. Trăim ­într-o Europă globalizată, dar în comu­nitățile religioase din interiorul ora­șelor noastre avem un aer de enclavă religioasă. Cum putem cultiva un spirit ecumenic, cu respectarea dife­rențelor dintre noi?

Chiar astăzi am predat relațiile ecumenice, urmează după îndatoririle creștinului față de Dumnezeu. Relațiile între biserici sunt importante, să te uiți la persoana din fața ta ca la făptura lui Dumnezeu, nu ca la o etichetă religioasă neconformă. Dacă pornim de la prejudecata că ai o altă religie, prin urmare, nu ești ce trebuie, e fatal. Studiind în Franța, în al doilea an de masterat, locuiam într-un apartament cu niște penticostali și a fost o experiență absolut fantastică, întrucât din acel an am prețuit mult mai mult Sfânta Scriptură, până în acel an eram un teolog de carte, dar acela a fost anul în care am redescoperit Scriptura mea din seminar, care a ajuns să fie toată colorată, citită și recitită.

A fost o experiență tare plăcută și acum sunt în relații bune cu ei. Acolo m-am tămăduit de prejudecăți, mi-am dat seama că aveam incredibil de multe preju­decăți față de romano-catolici, față de protestanți, dar prin aceste experiențe diverse am reușit să cunosc Ortodoxia mai bine. Până atunci era o ortodoxie de ghetou, cu ziduri foarte înalte, exclusivistă și elitistă, un tip de gândire sectară, care vine din limitările noastre, și o înțelegere superficială a lui Dumnezeu. Noi, creștinii acestei lumi, dacă am fi cu adevărat interesați de unitate, aceasta s-ar realiza.

*Interviu publicat și în ziarul Lumina de Duminică.