„Fjord” și un proces de individuație care m-a sfâșiat un deceniu

În urmă cu 10 ani, în anul 2016, urmăream cu sufletul la gură cazul Bodnariu. Cunoștințe și prieteni mergeau la proteste în Piața Mare din Sibiu pentru ca familia Bodnariu să-și primească copiii înapoi de la statul norvegian, iar eu am luptat în felul propriu, am scris pe blogul proaspăt înființat articolul: Dacă Norvegia e democrată, eu sunt radical islamic. 

Bineînțeles că mi-am cumpărat urgent bilet la Fjord, când am aflat că filmul rulează o singură zi în cinematografele din toată țara.  

Gusturile subiective sau cunoștințele nu mă recomandă să vorbesc despre maniera în care au jucat actorii sau cum a fost construit filmul, dar pot spune că îmi crește inima de entuziasm, ca un cozonac în cuptor, de fiecare dată când un semen român este premiat internațional pentru munca lui. 

Totuși, cine poate vorbi mai elocvent și în cunoștință de cauză despre acestea decât mine, o femeie care mai mult de 20 de ani a crescut într-un mediu religios similar celui din familia Gheorghiu, protagoniștii filmului? 

„E o diferență între a descrie un lucru din afară și a-l trăi din interior. Iar această capacitate de a cunoaște lumea «dinăuntru», din perspectivă subiectivă, e un element esențial al conștiinței umane – și un lucru pe care AI-ul, oricât de avansat, nu îl poate reproduce”, scrie fizicianul Cristian Presură… și așa simt, ca înțeleg un fenomen din interior. 

Fjord atinge subiecte sensibile și actuale: conflictul progresism versus tradiționalism, societate evoluată versus societate tradițională, drepturile copilului versus părinții ca autoritate civică și morală. 

Putem naviga mai lin prin aceste diferențe de opinie dacă ne amintim de Karl Popper, un colos al filosofiei științei, ce a dărâmat mitul omului de știință care stă în fotoliu și, printr-o iluminare divină sau o intuiție genială, descoperă adevărul absolut. În viziunea lui, cunoașterea nu este o acumulare de certitudini, ci un proces dinamic și destul de dur: ipoteză, testare, eroare și corectare. 

Într-o variantă ideală, orice ideologie aflată la temelia unui sistem religios sau politic trece permanent printr-un proces de calibrare bazat pe încercare, eroare și corectare. Niciunul dintre noi nu deține adevărul absolut; însă, împreună, printr-o abordare inter și transdisciplinară, putem pune piese cap la cap pentru a obține răspunsuri parțiale, care se nuanțează pe măsură ce acumulăm noi date.

Dacă ne raportăm la rezultate, putem contura într-o proporție semnificativă ce este corect și greșit, ce dăunează dezvoltării ființei umane și ce merită perpetuat, pentru că o susține. 

Mai mult de 10 ani din viața mea am fost sfâșiată între dileme religioase și morale, am căutat răspunsuri cu abnegație și mi-am permis să experimentez aproape orice, deși am trăit cu umbra îndoielilor și vinovăției în permanență. 

Cu certitudine afirm că extremele sunt nesănătoase și nerecomandate, fie că vorbim de conservatorism, progresism, umanism, postumanism, transumanism, mizantropie sau teocentrism. Psihicul este mult prea complex și vast pentru ca răspunsurile în tușe groase să ofere răspunsuri integrative, soluții complexe și sustenabile.  

Deși sunt mai degrabă la poarta Bisericii decât în Biserică, dintre toate modalitățile antropologice în care omul poate fi privit, studiat și înțeles, aceea în care omul este creația lui Dumnezeu, care poartă amprenta Creatorului în alcătuirea bio-psiho-socială, mi se pare cea mai superbă. Și, personal, mi se pare cea mai aproape de adevăr.

Antropologia creștină lucidă, educată, care admite că poate fi supusă greșelii în hermeneutica ei și se supune unui continuu proces de îmbunătățire, stă la baza respectului față de ființa umană, la baza acceptării necondiționate, la baza libertății și prețiozității vieții, de la concepție până în ziua morții, indiferent de rasă, statut social sau orice alt criteriu de valoare subiectivă pe care-l lipim de identitatea noastră. 

Discernământul profesional, mai ales pentru cei care lucrează în domeniul socio-uman, provine dintr-o abordare holistică și coerentă antropologic, dar și un proces obligatoriu de autoanaliză și introspecție.

Categoric sunt împotriva pedepsei fizice, chiar și a unei palme la fund, ca să folosesc acuzațiile din film, dar nu aceasta este definiția abuzului, deşi în timpurile actuale sunt voci care numesc abuz până și fermitatea impunerii unor reguli. 

Ce înseamnă, de fapt, abuzul de care trebuie să te îndepărtezi cât de repede poți?

Abuzul fizic, emoțional, spiritual, sexual, financiar, dincolo de bifarea unor criterii obiective de specialitate, înseamnă deteriorarea chipului lui Dumnezeu în ființa umană: distrugerea demnității, distrugerea respectului de sine, distrugerea unicității și a valorii personale, anularea liberului arbitru – toate acestea se pot întâmpla într-o mie de feluri, dar rezultatul este același: distrugerea chipului dumnezeiesc în ființa umană.  

Amprenta Creatorului merită protejatǎ și apăratǎ. Valoarea ontogenetică a ființei umane este nenegociabilă, iar abuzul reprezintă chipul răului care distruge această esență divină intrinsecă. 

În rest, am prea multe întrebări ca să fiu religioasă sau dogmatică. Plus că mintea-mi este atât de critică și rebelă, încât mă frustrez teribil când aud inepții de toate culorile și formele. Îmi plac oamenii dogmatici, îi invidiez ușor, dar mi-e și teamă de rigiditatea lor. Este înfricoșător să știu că un om care gândește doar în nuanțele alb și negru consideră că deține adevărul absolut, ba mai mult, îl și impune celorlalți.

Recunosc, este multă voluptate și libertate în incertitudine. Stau într-un spațiu ce priește minții exploratoare, căutătoare, flămânde. 

În perioada studiilor îmi imaginam că un specialist are majoritatea răspunsurilor, acum îmi dau seama că am la fel de multe întrebări, doar că nuanțate altfel, cu profunzime interdisciplinară, cu tente antropologice, filozofice și spirituale. 

Subscriu la ce scrie Mihaela Miroiu, una dintre cele mai importante activiste feministe din țară: „Oamenii care trăiesc numai cu certitudini ratează cea mai frumoasă parte a înzestrării minții umane: curiozitatea, explorarea, setea de cunoaștere, bucuria descoperirii, imaginația, entuziasmul că doar limitele te forțează sa nu ruginești în plasa ideilor puține și fixe. Certitudinile sunt sursa de postulate trufașe. Îndoielile iau urma unei odisei fără de sfârșit”.