Doar o codependentă în recuperare

*Coloana sonoră pentru acest articol: Johann Sebastian Bach, Sonata No. 4, Andante.

Mă numesc Alina și sunt codependentă. Am mai puține zile de abstinență decât sunt dispusă să recunosc, deși, Dumnezeu mi-e martor, încerc de mult timp deja.

Pe cutia din mintea mea pe care trebuie să scrie better safe than sorry, scrie cu litere de foc better sorry than safe. Aceasta este o eroare ontogenetică, bănuiesc, altfel nu-mi explic pornirile kamikaze de a mă băga în gura lupului.

Știți că dependența de substanțe și comportamente este o boală complexă, dar nu am idee dacă voi știți: codependența este o boală cel puțin la fel de grea. La fel cum dependenții sunt dependenți de substanțe și comportamente, codependenții sunt salvatorii dependenților.

Când vorbim despre dependență, poate că în mintea noastră apar imagini cu dependenți de droguri, alcool sau jocuri de șansă. Însă codependența se hrănește și din tipare de comportament mult mai perfide. De pildă, atunci când te agăți de o relație cu cineva care suferă de o tulburare de personalitate – o dinamică toxică ce devine, în sine, o dependență greu de rupt. Un coșmar fără cap și coadă.

În spatele codependenței sunt multe teorii, fiecare are pretenția că acoperă un segment din problematica vastă. Însă esența esențelor este că tu ai nevoie să fii salvată, dar îți este mai ușor să externalizezi această nevoie, îți oferă iluzia controlului.

În căutarea salvării ești așa de însetată de iubire, de validare și de nevoia de a demonstra că ești suficient de bună, de indispensabilă, de valoroasă… că uneori te adapi din bălți infecte, ce-ți otrăvesc sufletul, doar ca să obții iubirea dependentului. Sau confirmarea că l-ai salvat.

Tu știi că-l poți ajuta. Tu ești convinsă că dacă faci un pic mai mult, mai bine, mai înțelept, lucrurile se vor schimba. E doar o chestiune de timp, gândești. Este un om minunat, dar rănit, cumpănești.

Când „salvatorul” devine un mod de viață

Esența mea de codependentă mi-a dat de furcă întreaga viață. Fiecare om rănit este un nou proiect. Este un mecanism insidios care se naște în tine cu mult timp înainte de a fi conștientă de el, pe undeva prin copilărie, iar la maturitate ajunge să-ți conducă, fără frână, existența.

Profesia mea este construită pe „a salva” oamenii și aceasta reprezintă unul dintre cele mai pregnante simptome ale dinamicii psihice în care m-am scăldat. Ani de zile, fiecare carte citită, fiecare film văzut, fiecare experiență trăită, fiecare călătorie a avut un singur scop: să fiu mai bună în profesia mea (aka să fiu un salvator mai bun, mai eficace, mai dat naibii, cum se zice în popor). Să mă modelez mai bine pe nevoile celorlalți, să ofer soluții mai bune. Sinele meu să fie mai lucrat, nu pentru mine, ci pentru a fi un suport emoțional mai bun pentru familie, prieteni, clienți.

Sensibilitatea la suferința umană m-a făcut să „simț enorm și văz monstruos”, vorba lui Caragiale.

A fi codependentă este o hemoragie continuă de resurse emoționale, intelectuale și fizice.

Cercul blestemat în care te învârți ca într-o rotiță de hamster arată așa: pentru a te alege pe tine ai nevoie de o suită de resurse pe care să te bazezi, dar paradoxul este că tu ești lipsită de ele, pentru că le investești cu sârg, perseverență și prostie vecină cu nebunia într-o gaură fără fund. Fiecare moment bun îți oferă speranța că tiparul se va schimba; progrese microscopice, dar hei, sunt progrese.

Ce înseamnă codependența?

• Codependența este abandonul de sine practicat la rang de artă.
• Codependența înseamnă să dai puterea ta cuiva din exterior.
• Codependența înseamnă să-l alegi pe celălalt, mereu și mereu, în detrimentul stării tale de bine.

Codependența se vindecă în trup, minte și suflet, soluții care integrează fiecare palier al trăirilor. Am multe recomandări pentru trup și minte, pe care vă spun că le-am urmat cu religiozitate obsesivă ca să mă țin departe de probleme, dar cheia este trezirea sufletului.

Schimbarea adevărată pornește din suflet. Acolo, recunosc, a fost mult mai greu să ajung.

Capcana codependenței este că, dacă ne legăm strâns identitatea de salvarea cuiva, ratăm sensul drumului personal. Fugim de propria durerea pentru a-l salva pe cel de lângă noi de durere, dar ne înșelăm. Noi nu putem salva pe nimeni și nimeni nu ne poate salva pe noi.

Sigur, relațiile sunt foarte importante, dar adaug: relațiile sănătoase, cele în care nu te pierzi pe tine, relațiile în care nu te anulezi sau minimalizezi, relațiile în care nu renunți la nevoile și puterea ta.

E un drum costisitor, plin de recăderi și lipsă de speranță. Este o cale singuratică, de fapt, fiecare proces interior dificil este încărcat de singurătate și întrebări cu răspunsuri copleșitoare.

Ancorarea spirituală și asumarea rănilor

O cale spirituală ajută la vindecarea codependenței. Nu știu dacă putem vorbi de vindecare completă, poate „gestionare” este un cuvânt mai apropiat de realitatea procesului. Iată, „proces”, un alt cuvânt-cheie în gestionarea funcțională a codependenței.

Aflarea unei surse spirituale de ancorare poate fi cea care ne aduce în interiorul ființei și ne arată că depindem în fiecare moment de Dumnezeu: El poate să ne salveze și El poate să-I salveze și pe cei pe care îi iubim.

Conectarea cu sursa spirituală ne face conștienți de cât de mult ne depășim atribuțiile și dorim să-i controlăm pe alții. Nu putem face aceasta, din contră, este nevoie să ne întoarcem spre propriile răni psihologice, emoționale, relaționale, să găsim un capăt de care să le apucăm și apoi, întreaga călătorie pe această planetă, să căutăm (re)întregirea.

De ce să faci acest efort?

Doresc să expun două motive fundamentale:

1. Regretul de mai târziu: este sfâșietoare imaginea oamenilor în vârstă care se uită în trecut și văd ravagiile făcute de inconștiență și umbră. Aceste entități inseparabile de noi își cer tributul din relațiile cele mai intime, fie romantice, fie familiale.
2. Saga transgenerațională: tot ce nu integrezi în sistemul psihic dai mai departe generațiilor viitoare. Mi se face pielea de găină la gândul că aș putea să las fiicelor sau fiilor mei povara mea psihică, pentru că eu nu am avut disponibilitatea să-mi asum complet responsabilitatea pentru ea.

Avem datoria de a lăsa o lume măcar puțin mai bună în urmă, atât cât știm, putem și înțelegem. Fiecare, acolo unde suntem, în contextul mediului nostru de viață, avem datoria să fim oameni buni, integri și responsabili de rănile noastre emoționale.

Suntem mulți în această singurătate. Ne întâlnim pe drum, fiecare cu bagajul lui în spate, dar ne recunoaștem din priviri.