Cum vorbim copiilor despre război

Aș fi vrut să știu despre o situație de conflict armat doar din poveștile pe care tata le spunea seara, mie și fraților mei, istorii pe care le știa la rândul său de la tatăl și bunicul lui. Din păcate, trăim zilele acestea în preajma unui război şi vedem dramele, suferinţa celor afectaţi direct.

Am fost atrasă în copilărie de subiectul războaielor, genocidelor și conflictelor dintre națiuni și generații. Am citit cărți celebre pe această temă, începând cu cele privind Holocaustul și terminând cu opera Svetlanei Aleksievici, jurnalistă de origine belarusă, care a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2015, ca recunoaștere pentru că a făcut auzite vocile tăcute și durerile mute, dar prezente în fiecare căutătură a privirii, ale celor care au trecut prin războiul ruso-afgan, al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl și ororile regimului comunist.

După ce am terminat facultatea, cu o cercetare despre sindromul de stres posttraumatic, nu am mai căutat să citesc despre aceste subiecte grele în adevăratul sens al cuvântului, iar interesele profesionale le-am canalizat spre alte subiecte și domenii de cercetare.

Am acceptat această față a monedei, pe care nu am cunoscut-o personal, și anume faptul că în multe părți ale globului au loc conflicte armate. Ele au existat mereu în lume.

Încurajează copilul să-şi exprime emoţiile

Ce să spunem, ce să nu spunem, cum facem față emoțiilor provocatoare și cum gestionăm anxietatea copiilor legată de război – iată câteva provocări actuale, la care, recunosc, aș fi dorit să nu mă gândesc vreodată.

Copiii se reglează emoțional cu ajutorul unui adult de referință, prin urmare, este firesc ca dacă noi, adulții, simțim teamă sau anxietate, aceste emoții să se vadă și în copiii noștri, prin accentuarea fricilor lor: teama de propria moarte, moartea părinților, pierderea casei, separarea familiei, moartea animalului de companie etc.

Soluția este să normalizăm ce simt copiii și să fim un factor de reglare pentru ei, deoarece reprezentăm punctul principal de echilibru pentru ei, oricâte conflicte ar fi în exterior. Ceea ce nu înseamnă să minimalizăm, suprimăm sau negăm sentimentele copilului. Ele sunt acolo, au nevoie de spațiu să existe, să se exprime, se vor regla, dacă își găsesc în adult un punct de echilibru.

Putem tolera emoțiile negative, atât timp cât cineva ne ajută să le conținem.

Încurajează copilul să-și exprime emoțiile și fii (mai) prezent în viața lui în aceste momente, aşa cum ne sfătuieşte Gabor Maté: „Siguranța nu înseamnă absența pericolului, ci prezența conexiunii”.

Relația ne salvează întotdeauna, oricât de provocator ar fi contextul.

Este posibil să apară regrese în comportamentul copiilor, să se întoarcă la etape pe care am crezut că le-au depășit (cum ar fi tantrumurile, gesturile deranjante, vio­lență verbală sau fizică, gelozie, enurezis, encoprezis), acestea pot fi o reacție firească a stresului perceput și a nevoii mai accentuate de conexiune.

Să păstrăm rutinele copilului: orele de somn, masă, joacă, programul zilnic, pentru că acestea oferă sentimentul de siguranță și predictibilitate.

Fără expunere la imagini emoţionale

De asemenea, recomand apăsat adulților să nu expună copiii la ima­gini cu puternic impact emoțional, să nu poarte discuții sensibile legate de previziuni sumbre sau catastrofice în prezența copiilor, mai ales dacă sunt preșcolari sau școlari mici.

Sunt două categorii de adulți: cei care citesc aproape nonstop știri despre conflict și cei care evită știrile sau discuțiile pe subiect. Ambele comportamente sunt o reacție de apărare și adaptare la situație, prin dorința de a fi informat, a avea chiar și subiectiv un sentiment de control, fie prin mecanismul de evitare pentru a nu-ți crește anxietatea.

Să închidem televizorul, radioul sau telefonul și să ne întoarcem la ce este important, măcar o oră pe zi: familia.

Să ne informăm din surse oficiale atunci când o facem și să ne jucăm cu copilul zilnic, această activitate care îl reglează emoțional și facilitează exprimarea emoțiilor intense în cadrul jocului.

Vă recomand, totodată, să pur­tați un dialog despre valori, patriotism, justiție, dreptate și de ce sunt importante, vă încurajez să aveți o discuție sau inițiativă de­spre ce puteți face ca familie în situația de față, cum puteți ajuta practic sau cu o rugăciune ori un gând bun îndreptat către semenii noștri.

În acest sens, vă sugerez să cultivați speranță, prin accentul pe care îl punem pe modele pozitive și simboluri ale binelui care învinge, poate nu chiar atât de repede și de ușor ca în basme, dar învinge în final. Putem vorbi de­spre cum oameni din toată lumea militează pentru pace, voluntari care se implică și calitățile pozitive care ies la iveală: solidaritatea, generozitatea și spiritul civic.

Rezilienţa

A pune accentul pe cultivarea rezilienței este esențial pentru a traversa cu bine situațiile dificile. Reziliența este capacitatea de a ne adapta, de a face față eșecului, de a tolera incertitudinea, de a înțelege flexibilitatea conceptului de siguranță, de a crește gradual independența copilului în aspectele care țin de viața lui, de a cultiva responsabilitate față de el și cei din imediata apropiere.

Supra­protecția nu este o soluție, pentru că fragilizează, în schimb, expunerea gradată, cea aflată la inter­secția dintre competență și provocare, conduce la robustețe psihologică și emoțională.

Putem transmite copiilor că, dacă astăzi suntem sănătoși, avem un acoperiș deasupra capului, hrană, îmbrăcăminte și suntem împreună, ne iubim, avem suficiente motive să fim mulțumitori, să ne prețuim unul pe altul.

Fiecare zi este un dar, e mesajul din spate, clipa aici și acum este singura certitudine.

Vă enumăr şi câteva aspecte administrative importante: să aveți actele importante ale familiei puse într-un singur loc, organizate și aranjate, pentru a fi luate repede în caz de urgență, să existe o procură valabilă pentru fiecare părinte în cazul fiecărui copil (mai ales dacă e vorba de nume diferite de familie/divorț), o trusă cu medicamente de urgență și bani cash.

Aspirația păcii exclude înarmarea

E atât de lipsit de logică să investești miliarde de dolari în armament pentru asigurarea păcii. Acest fapt vorbește despre ceva profund greșit în modul în care gândim politicile publice, interne și externe.

Nu poate fi o bucurie să vezi mai multe arme trimise în Ucraina, deși sunt de înțeles bunele intenții și contextul, pentru că aceasta înseamnă, de fapt, mai mulți morți, familii îndurerate, munca de o viață a unor oameni distrusă, iminența unei crize economice din care vom avea de suferit cu toții, sindrom de stres posttraumatic, groază, panică și teroare, experiențe traumatizante care-și fac loc în memoria colectivă a unei națiuni și care au un impact transgenerațional.

Mă îndoiesc, uitându-mă în trecut, că violența este opțiunea cea mai bună pentru restabilirea păcii.

Mai multe arme nu reprezintă soluția.

Mai multe amenințări nu diminuează tensiunea dintre na­țiuni.

Soluția rațională și umană este dialogul, acest comportament complex care stă la baza evoluției individului și națiunilor: găsirea punctelor comune, negocierea, compromisul, tratatele de pace, apelul la umanitate, accentul pe cooperare și puncte forte, influența și persuasiunea, cântărirea costurilor și a beneficiilor.

Este absurd ca națiunile să scoată armele, în loc să poarte un dialog.

Arta con­versației și arta dialogului, acestea sunt cele mai eficiente arme dintotdeauna şi pentru acest secol.

Fie să luăm cele mai înțelepte decizii pentru noi și generațiile viitoare!

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.