Cum pansăm rănile morale?

*Ascultă articolul în lectura mea.

„Nu sunt nici creștin, nici evreu, nici magician, nici musulman.
Nu sunt de la Răsărit, nici de la Apus, nici de pe pământ, nici din mare... 
Am alungat dualitatea, am văzut că cele două lumi sunt una; 
Pe Unul Îl caut, pe Unul Îl știu, pe Unul Îl văd, pe Unul Îl chem.” 

Rumi - Poemele Soarelui din Tabriz

Dincolo de profesia mea, de care încerc să mă ocup cât de bine pot, dincolo de relațiile familiale care îmi hrănesc rădăcini puternice și îmi dau resurse interioare valoroase, dincolo de străduința continuă de a fi un om decent, cu picioarele pe pământ, mă preocupă subiecte sociale, cu impact civic, pentru că – nu-i așa – putem fi sănătoși într-un mediu bolnav, putem trata ramurile dacă rădăcinile (ne) sunt bolnave?

M-am întrebat când au început să mă preocupe nevoile altora și instant mi-am amintit de o experiență din adolescență. Una dintre surorile mele mai mici era în spital și stătea în salon cu o fată cam de vârsta ei, care provenea dintr-un sat de lângă Sibiu și părinții nu ajungeau în fiecare zi la ea. Astfel, tot ce îi duceam surorii mele când o vizitam la spital, îi duceam și ei, așa am aflat, treptat, că la ea acasă nu avea jucării, cărți și nici prea multe haine – eram profund neliniștită.

Am sunat rudele și prietenii de familie care aveau copii, le-am spus despre situația fetei și i-am rugat să vină la noi acasă cu donațiile, eu mă ocup să le strâng și să ajungă cumva la respectiva familie.

Am rugat-o pe mama să luăm la triat fiecare dulap din casă, fiecare jucărie și carte, iar ce nu mai folosim să împachetăm și să donăm. Îmi imaginam că se vor strânge câteva plase cu haine, cărți și jucării, dar câteva zile mai târziu, curtea noastră era plină de donații care nu au putut fi transportate cu o mașină mică, ci au ajuns la destinație cu un camion. Țin minte imaginea în care tata, împreună cu un unchi, încărcau donațiile în camion, iar inima mea era în extaz – simțeam că am rezolvat o problemă uriașă, sentimentul acela de satisfacție și stare de bine m-a urmărit luni întregi, mi-l amintesc chiar și acum somatic, corporal.

Recunosc, generozitatea este moștenire de familie, nu cunosc oameni mai generoși decât tatăl meu și mama mea; casa ne-a fost mereu primitoare, iar din tot ce aveam și tot ce primeam, „partea Domnului” sau zeciuiala era sine qua non – ceva de la sine înțeles.

Acum, mulți ani mai târziu, pe grupul familiei apare constant întrebarea: „Cine nu și-a dat zeciuiala? Avem o situație în care să ne implicăm”, uneori mobilizăm întreaga comunitate de prieteni și cunoștințe să contribuie. A face bine îmi furnizează același cocktail hormonal extatic, ca atunci când am simțit prima dată mugurii generozității ce-mi înfloreau în suflet.

La maturitate m-am gândit de multe ori cât de modești financiar am fost, dar tot ce pot spune este că mereu am simțit că avem atât de mult.

Nu pot trece mai departe fără a puncta credincioșia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pe care am simțit-o permanent de-a lungul maturității, nu doar în cele ce mi-au fost necesare, ci chiar în visele și dorințele mele. Și cumva, am simțit această revărsare de har înspre noi, copiii, ca modalitatea lui Dumnezeu de a le răsplăti părinților modul în care ne-au crescut: altruiști, empatici, cu valori morale corecte.

În perioada liceului era în vogă, dezbătută și controversată, cartea istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel?, iar acel ton pesimist și chiar denigrator la adresa țării mele îmi zgâria urechile optimiste, aproape lipsite de cultură istorică; eu vedeam un enorm progres de la căderea comunismului, observam intențiile bune și inițiativele demne de lăudat – viitorul suna tot mai bine, viitorul arăta bine.

Cu un simț critic mai dezvoltat acum (și poate chiar cu o brumă de cultură), mă întreb ce facem cu rănile morale care se cască în noi, când asistăm la nedreptatea din lume, la durere și tragedie fără să poți face ceva concret?

De bine de rău rănile fizice le tratăm, pe cele emoționale le mai oblojim care cum putem, dar cu rănile morale, cele care sunt hăuri în noi, în aceste timpuri complicate – ce facem?

Ce facem de patru ani cu un război la graniță?

Ce se întâmplă în Siria, conflict care după toate criteriile este un genocid?

Cum trăiesc eu bine, ca specialist în sănătate mintală, când asist la atâta (micro)traumă, nedreptate în viețile oamenilor?

Ce pot să fac când citesc despre încă! un femicid, am numărat 52 în anul 2025, unul pe săptămână, un metronom al abuzului extrem. Le-am numărat cu o gheară în gât de furie și cu o neputință ce o simt în oase și viscere.

Cum aș putea să-i explic surorii mele de 12 ani că un bărbat omoară o femeie, în România europeană a secolului XXI, pentru că poate, pentru că femeia e un obiect, pentru că femeia e proprietatea bărbatului, pentru că societatea patriarhală își cere tributul, pentru că respirăm misoginism?

Ce facem cu copiii care nu au o șansă la educație și sunt în risc de excluziune socială; aproximativ 33%, adică 1,25 milioane de copii; suflete, nu statistici. Copii expuși la medii violente, privare materială, într-un context economic ce adâncește prăpastia dintre bogați și săraci, ce fac cei care nu au un „golden ticket” din naștere? În acest context, are rost să mai dezvolt consecințele pe termen lung ale acestei realități, cu care inevitabil ne vom confrunta?

Cine plătește pentru furtul, demagogia și corupția generalizată care sufocă fiecare structură a statului, într-atât încât avem impresia că suntem prinși în tentaculele unei caracatițe imense ce a cuprins granițele țării de la o frontieră la alta?

Ce facem cu algoritmii carnivori de raționalitate și discernământ, care ne divid și ne transformă în ceva ce nu am crezut că va fi posibil? Am văzut la ultimele alegeri prezidențiale, când glonțul ne-a trecut pe lângă ureche, deocamdată doar, pentru că estimările pentru următoarele alegeri arată că naționalismul extremist și izolaționist este în expansiune.

Pentru mine este un an ciudat, mereu m-am simțit în siguranță în lume, în plină pandemie am călătorit mult (cu siguranță a fost și o decompresie după toți anii petrecuți în biblioteci), nu m-au îngrijorat vreodată previziunile sumbre, nici sociale, nici economice, nici politice. E prima dată când sunt îngrijorată, de fapt îngrijorarea a început anul trecut… și continuă.

Ce facem, oameni buni (sper că sunteți oameni buni!), cu rănile morale create de lumea nedreaptă în care trăim?

Adolescenta visătoare, Alina de la vârsta de 15 ani, care era „boboc în felul său la trebi de aiestea”, vorba lui Ion Creangă, avea atât de multe soluții pentru inechitatea socială, iar adultul Alina de 30 de ani e semi-paralizată între ipoteze legate de cum ar trebui să arate o democrație funcțională și un acut sentiment de zădărnicie.

Vă spun ce mă ajută pe mine să-mi tămăduiesc rănile morale. Uneori funcționează.