Copiii se cresc împreună

În interacțiunile mele cu părinți, mulţi dintre ei întreabă în ce fel pot fi mai prezenți în viața copiilor lor. Am înţeles conceptul de armonizare emoțională, citindu-l pe Gabor Maté, mai exact cartea sa „Când corpul spune nu” şi, astfel, pot afirma că relația cu copilul este formată din două dimensiuni: relația propriu-zisă cu copilul și relația dintre mama şi tatăl copilului. 

Prima dimensiune necesară pentru o dezvoltare emoțională corespunzătoare se referă la armonizarea emoțională, proces în care părintele se adaptează la nevoile emoționale ale copilului. Este un proces subtil, profund instinctiv, dar ușor subminat atunci când părintele este stresat sau distras emoțional, financiar sau din orice alt motiv.

Gabor Maté notează în cartea sa: „Armonizarea lipsește și dacă părintele nu a primit-o niciodată în copilărie. Atașamentul puternic și dragostea există în multe relații părinte-copil, dar fără armonizare. Copiii din astfel de relații se simt iubiți, dar la un nivel profund nu se simt apreciați pentru ceea ce sunt cu adevărat. Ei învață să îi prezinte părintelui doar partea «acceptabilă», reprimând răspunsurile emoțio­n­ale pe care părintele le respinge și învățând să se respingă pe ei înșiși pentru că au asemenea răspunsuri. Fenomenul de apropiere fizică, dar separare emoțională a fost numit și proximate separation – părinții sunt prezenți fizic, dar absenți emoțional. Nivelurile de stres fiziologic trăit de copil în timpul procesului de proximate separation se apropie de nivelurile trăite în timpul separării fizice. El afectează copilul mic pe niveluri fiziologice inconștiente mai degrabă decât pe niveluri conștiente de gândire-emoție”.

Cu alte cuvinte, este necesară și prezența emoțională, pe lângă prezența fizică: „Bebelușii ai căror îngrijitori au fost prea stresați, indiferent de motiv, pentru a le oferi contactul necesar armonizării lor vor crește cu tendința cronică de a se simți singuri cu emoțiile lor, de a simți – pe bună dreptate sau nu – că nimeni nu poate împărtăși ce simt ei, că nimeni nu îi poate «înțelege». Vorbim aici nu despre lipsa de dragoste părintească, nici despre separarea fizică dintre părinte și copil, ci despre un gol în percepția copilului de a fi văzut, înțeles, privit cu empatie și de a fi «perceput» la nivel emo­țional”, arată autorul cărţii mai sus amintite.

Lecția prezenței înseamnă că tu ești acolo, prezent nu doar fizic, ci și emoțional, în spațiul intenției, al implicării. Pentru că prezența înseamnă creștere, înseamnă că tu construiești ceva în oamenii de lângă tine. Prezența înseamnă să oferi, să investești.

Provocarea este de a găsi o modalitate de a te înțelege cu copilul tău, să te conectezi emoțional cu el, să-ți faci timp să-l asculți, să-i înțelegi aspirațiile, visurile, neîmplinirile.

Trăiești cu el în aceeași casă, dar ești și racordat emoțional la el?

Relaţia între cei doi părinţi

Observ în jurul meu tot mai multe femei și/sau mame extenuate de muncă și responsabilități, care își doresc un lucru firesc: să fie ajutate de partener fie în creșterea copilului, fie în logistica gospodăriei și sarcinile aferente. Speră la ajutor cu sfială, cu speranță, ca și cum acesta nu ar fi ceva normal, ci ar primi un favor.

O situaţie este aceea în care mamele se plâng că nu au parte de ajutor în creșterea copilului. Acest lucru îmi sună ca și cum tu te-ai angajat să îți asumi singură responsabilitatea creșterii unui copil, deși ambii l-ați făcut.

Chiar dacă rolurile femeii și ale bărbatului sunt diferite (complementare, mai degrabă), responsabilitatea creșterii copilului este pentru amândoi.

Să te plimbi cu copilul, să-l hrănești, să-l ajuți la teme, să petreci timp cu el, să-i citești povești, este responsabilitatea ambilor părinți, în egală măsură. Când te plângi că nu ești ajutată în creșterea copilului, e dovada grăitoare că ți-ai luat singură pe umeri această responsabilitate, de aceea se impune o discuție în care să vorbiți despre asumare, angajament și împăr­țirea responsabilităților.

Știu că multe femei preiau modelul din familia de origine, în care mama se sacrifica și se punea constant pe ultimul loc, însă nu este necesar să perpetuezi acest tipar.

Pentru binele tău și al copilului, te rog chiar să nu o faci.

O altă situaţie este aceea când femeile/mamele se plâng că nu au parte de ajutor în treburile casei, începând cu plătitul facturilor și terminând cu menajul.

Bărbatul gândește că dacă ai luat femeia pe numele tău, este normal să-și asume grija exclusivă față de tine, doar pentru că tu ești soțul ei, iar ea e „proprietatea” ta.

Mamele, de asemenea, au o parte din vină aici, la 25 de ani, ca să nu spun 30 plus, e ridicol să te porți cu băiatul tău (care între timp e bărbat sau cel puțin așa se presupune) ca și cu un copil răsfățat. Asta duce la un atașament bolnav față de mamă, iar consecințele vor fi vizibile în relația de cuplu.

Să stabilim de la capătul râului, vorba românului, căsătoria este un parteneriat, în care doi oameni maturi se angajează să se susțină, să se respecte și să se iubească unul pe altul la bine și la rău. Mai ales la rău și greu.

Excepție sunt căsătoriile din interes și de conveniență.

Nimic nu ni se cuvine într-o relaţie

Văd mereu femei epuizate, la propriu, de serviciu, de creșterea și educarea copiilor, de gătit, curațenie, femei care și-au pierdut voioșia, feminitatea și dorința de a fi frumoase, deoarece sunt „îngropate” de treburi casnice, „treburi de femei”, iar soțul nu participă la așa ceva.

Ai idee ce înseamnă să faci curat, să speli și să gătești pentru tine, soț și un copil, doi sau trei? E o muncă continuă, epuizantă.

Nu-ți lăsa partenera să devină femeia ta de serviciu neplătită!

Toate aceste reflecții sunt valabile în cazul în care vrei să ai o femeie lângă tine, nu o arătare epuizată și stoarsă de vlagă. Când intri într-o relație, bănuiesc că nu o faci cu gândul că ți-ai luat oaie de muls și tuns…

Femeia cu care te-ai căsătorit se prea poate să fie tributară convingerii că ea trebuie să țină casa, iar bărbații sunt ca bărbații, nu au ei grija copiilor sau a gospodăriei…

Concluzia este una singură: copiii se cresc împreună. Casa se administrează împreună.

Vreau să accentuez faptul că nimic nu ni se cuvine într-o relație, dacă celălalt ne oferă timp, atenție, energie, servicii, cadouri. Acestea trebuie primite cu mulțumire și recunoștință.

Îmi cultiv conștient aceste emoții, pentru că altfel atât de ușor se atrofiază, atât de ușor ne obiș­nuim cu binele și credem că ni se cuvine, că e privilegiul lui sau al ei de a respira în augusta noastră prezență.

Când vine vorba, însă, de creșterea copiilor, în special, și de sarcinile gospodărești, în particular, consider că responsabilitățile trebuie împărţite, pentru buna funcționare pe termen lung a relației.

„O iubire nu moare de moarte naturală. Moare în urma orbirii, indiferenței, uitării, moare pentru că nu a fost îngrijită. În iubire nepăsările sunt mai mortale decât greșelile”, scrie Anaïs Nin.

Grija față de relație vine la pachet cu conști­ența și înțelegerea faptului că este necesar să investești în ea, dacă dorești să fie una împlinită.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.