Ce înseamnă a fi un om de caracter?

Filosoful Esop spunea, uitându-se în zare: „Atâta lume și nici un om”. Gândul său mă determină să abordez subiectul caracterului. Ce înseamnă şi care este importanţa caracterului? O definiţie ar fi aceasta: caracterul este latura noastră relațional-valorică; în el sunt înglobate principiile după care ne conducem viața și relațiile; el oferă calitate interacțiunilor noastre. Caracterul este mai rar decât inteligența, spunea unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai conceptului de inteligență.

La nivel simplu, caracterul se referă la integritatea personală, care se poate evalua prin întrebări de genul: „Sunt onest, de încredere? Se pot bizui pe mine ceilalţi? Îmi țin promisiunile? Fac lucrurile pe care spun că le admir la ceilalți și le evit pe cele care nu-mi plac? Sunt corect în relația mea cu ceilalți?”

Scriitorul Natha­niel Branden face o scurtă pledoarie pentru integritate, spunând că lipsa de congruență duce la pierderea respectului față de noi înșine și, implicit, tratarea celorlalți într-o manieră asemănătoare: „De­cla­­rații minunate referitoare la misiune, nesusținute de practică; doctrina respectului față de individ, neaplicată practic; sloganuri despre serviciile acordate clienților lipite pe pereți, dar care nu se potrivesc cu realitatea de zi cu zi; predici despre onestitate anihilate de bârfe; promisiunea de corectitudine trădată de favoritisme”.

Nu suntem perfecți. Avem ca­lități și defecte, laturi pozitive și negative, părți luminoase și întunecate, există aspecte din viața noastră despre care suntem gata să vorbim și unghere în care ne este teamă să şi intrăm. Orice calitate rară și râvnită, la un moment dat, poate fi un defect, și invers.

Un aspect important în ceea ce privește relația pe care o avem cu noi înșine este să ne acceptăm așa cum suntem. Am spus în repetate rânduri că un om grozav își recunoaște defectele, iar unul foarte grozav încearcă să le schimbe.

Înjosirea celuilalt ne ucide demnitatea

Am ales să abordez subiectul despre caracter pentru că, deseori, sunt șocată de ceea ce văd în jurul meu şi nu pot să nu mă întreb: Ce se întâmplă cu noi? Unde sunt demnitatea, valoarea pe care o acordăm altei ființe umane, încrederea în cuvintele pe care ni le spunem unii altora?

Un om valorează atât cât se ține de cuvânt. Dacă mi-ai spus sau mai lăsat să înţeleg că mă pot baza pe tine, comportă-te ca atare, aşa cum şi tu ai pretenția legitimă ca eu să fac la fel.

Stai față în față cu mine şi spune-mi tot ceea ce ai de spus.

Nu e corect să aud de la alții diverse versiuni, deoarece bârfa ne ucide demnitatea.

Fii onest, nu pretinde că suntem prieteni şi mai apoi să aud povești despre mine pe care nici eu nu le știam.

Nu e moral să ne înjosim unul pe altul cu vorbe urâte, jigniri sau acuze.

Dacă din anumite motive, de multe ori iluzorii, duci o luptă cu mine, fă-o pe față, nu mă vâna pe la spate.

Ai curaj, căci nimeni nu îmi este mai prieten ca acela care vine și, cu transparență, nu doar să se audă vorbind, îmi spune o critică constructivă.

Nu ai nici un motiv să invidiezi.

Toţi trăim sub același cer, cu aceleaşi zbateri și frământări. „Toți ne aflăm în ace­eași oală și fierbem înăbușit”, scria părintele Nicolae Steinhardt.

De cele mai multe ori, aparențele sunt înșelătoare, iar când ajungi să vezi dincolo de fațadă suferinţele şi zbaterile celui de lângă tine ești cuprins de compasiune.

Ai o datorie pe acest drum: să ai grijă de tine sub aspect emoțional, fizic, relațional și spiritual.

Dacă din diferite motive am ales să nu mai fim prieteni, hai să ne despărțim civilizat, fără a împânzi lumea cu secretele pe care ni le-am împăr­tășit în momentele acelea rare de vulnerabilitate, în care am avut curajul să ne dezgolim sufletele. Vreau să ne putem privi oricând în ochi și să ne strângem mâinile.

Poate ar trebui să ne întoarcem la firescul lucrurilor, adică la rezolvarea conflictelor față în față, nu din spatele unui monitor sau la telefon.

Să ne privim în ochi și să ne spunem tot ceea ce avem de spus, fără teamă sau rezerve. Descoperim mai apoi că rănile pe care le producem în exterior sunt o oglindă a interiorului.

Cine ştie, poate împreună ne vindecăm!

Orice s-ar întâmpla, nu minți. Minciuna are picioare scurte. Este doar o chestiune de timp până se va afla adevărul şi, odată aflat, distrugi orice fărâmă de încredere. Ai greșit? Nu-i nimic, ni se întâmplă frecvent nouă, muritorilor, dar nu minți.

În momentele de sufe­rință se creează convingeri și filozofii de viață foarte nocive. În acea vulnerabilitate a situaţiei, ne formulăm fraze imperative în care ne promitem că ne vom schimba în viitor atitudinile, comportamentele.

Când valori precum prietenia, încrederea, dragostea și respectul sunt trădate, ne promitem că nu vom mai avea încredere în nimeni, că nu vom mai fi oneşti întrucât nu se merită, că îi vom face şi noi la fel celuilalt, că niciodată nu vom mai investi într-o relație, și multe altele folosite la scară largă.

De ce? Din dorința de a ne proteja de o viitoare suferință. Însă ne va fi foarte greu să ne debarasăm de aceste gânduri venite din amintirea experiențelor triste din trecut şi să decidem să o luăm de la capăt.

Sunt convinsă că înainte de a deveni ceva prin profesia aleasă – avocați, președinți, profesori, medici etc. – este necesar să devenim oameni, să-l respectăm pe cel de lângă noi în cel mai fundamental mod, să ne respectăm cuvântul dat și mai ales să păstrăm vorba de aur românească: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”

O altă datorie sacră este aceea de a face din lumea aceasta un loc mai bun, pur şi simplu pentru că şi tu trăiești în această lume. De secole există dilema dacă ne naștem oameni sau devenim oameni. Ne naștem oameni, avem în noi premisele umanității, dar acestea cresc și se dezvoltă sub influența mai multor factori: ereditari, de mediu timpuriu la care suntem expuși, de decizii pe care le luăm la maturitate, de alegeri asumate și în umbra cărora alegem să trăim. 

Important este să devenim oameni de valoare, de încredere, suportivi și iubitori. Să devenim modele demne de urmat pentru copiii noștri, să transmitem din gene­rație în generație valorile ca în­tr-un ciclu de perpetuare a virtuozităţii.

Fiecare dintre noi lăsăm în urmă o moștenire de lumină, un model. Familia este prima școa­lă unde învățăm lecții emoțio­nale, care ne vor influența tot cursul existenței. Mediul ne învață cum să reacționăm în fața diverselor situații, cum să le deslu­șim și să ne exprimăm.

Ce contează cu adevărat aici, pe această bucată infimă de galaxie? Relațiile şi calitatea lor, dragostea pe care o oferim necondiționat celor din jur şi nouă înşine.

Transformarea care se produce în inima noastră în prezența iubirii merită orice durere în devenirea unui om integru, pentru că, după ce cunoști iubirea, îți dai seama că viaţa aceasta nu poate fi trăită altfel decât prin dragoste.

Sunt convinsă că, atunci când gândurile, emoțiile și acțiunile noastre vor fi ghidate de valori precum iubirea şi compasiunea, dorința de a lăsa generaţiilor viitoare o moştenire morală va face să înflorească în lumea aceasta speranța unui viitor mai bun.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.