Când corpul spune „nu”?

Deseori oamenii mă întreabă, în calitate de specialist în sănătate mintală, de ce ar avea nevoie de terapie? Mai ales că, de-a lungul sutelor de ani, oamenii s-au descurcat bine, mai mult sau mai puțin, fără servicii de specialitate. De fiecare dată încerc să ofer un răspuns corect, câteva argumente, să explic importanța unor abilități și a unei relații în care să te vindeci și să te descoperi, dar… concluziile le trage fiecare.

Citind cartea lui Gabor Maté, „Când corpul spune nu”, am descoperit cel mai important argument pentru a intra într-un proces de reîntregire emoțională.

Nu e un trend, un moft sau o fiță, ci o necesitate dacă vrei să fii un om echilibrat și asumat cu propria poveste de viață.

În volumul său, Gabor Maté, expert internațio­nal în psihotraumatologie, medic în îngrijirea paliativă, în Vancouver, Canada, cu o carieră impresionantă, vorbeşte despre costurile imense, fizice și relaționale, ale durerii sufletești neex­pri­mate, ale reprimării, ale traumelor pe care le purtăm pe umerii noștri ca un dat al sorții.

Nu am găsit un argument mai bun pentru terapie de­cât această carte, plină de studii, analize sec­vențiale și longitudinale, dar și povești de viață extrem de comune sau dureroase, toate vorbind mai mult decât grăitor despre necesitatea vindecării emoționale.

O muncă pe care dacă nu o faci va avea şi consecințe fizice.

Trezirea la conştienţă

Mi-am regăsit propriul proces de funcţionare în această carte, în sensul că, după ce am început demersul de vindecare emoțională, în terapie, au dispărut pur și simplu problemele cronice de sănătate, fără o explicație rațională, vizibilă într-un set de analize.

Am știut de atunci că declanșatorul procesului a fost trezirea mea la conștiență, asumarea, responsabilitatea, intros­pecția, deciziile (mai) corecte, schimbarea stilului de viață, deşi medicul mi-a spus că nu se poate, nu a mai întâlnit cazuri așa, nu a găsit studii clare care să arate asta.

Acelaşi Gabor Maté susţine că medicina viitorului înseamnă tratarea omului ca un întreg: minte, suflet și corp, iar soluțiile pentru dificultățile care apar la orice nivel se adresează omului ca întreg.

Hans Selye, cel care a vorbit pentru prima dată despre conceptul de stres, în lucrarea „The stress of life”, a scris: „Esența descoperirii științifice nu înseamnă să descoperi ceva pentru prima dată, ci să stabilești legături solide între lucruri cunoscute anterior și unele necunoscute până atunci. Acest proces susține cel mai bine adevărata înțelegere și progresul real”.

Citind şi această carte, am descoperit cel mai edificator răspuns pentru care terapia este necesară: reprimarea emoțională duce, mai devreme sau mai târziu, la boală.

Cu toții avem dureri camuflate bine, pe care le ignorăm, despre care nu vrem să vorbim şi care ne urmăresc prin alegerile pe care le facem mai târziu, bolile pe care ajungem să le dezvoltăm: melanom, boli autoimune, diferite tipuri de cancer, boala Alzheimer, boli digestive… toate sunt semne ale corpului care spune NU la o amenințare la fel de reală ca și cea fizică: deconectarea de propria poveste, propriul trecut, ani întregi petrecuți în negare sau reprimare, patternuri distructive ale relațiilor, lipsa li­mi­telor, o copilărie dificilă și neprocesată.

De exem­plu, în cazul melanomului, s-a pus problema pen­tru prima dată dacă un anumit tip de per­sonalitate este predispus la dezvoltarea can­cerului, iar în urma studiilor s-au distins trei tipuri de personalități, iar cea mai predispusă la cancer a fost personalitatea de tip C.

Nevoia de reintegrare și vindecare

Persoanele de tip A sunt considerate „furioase, tensionate, rapide, agresive, dependente de control”. Tipul B reprezintă ființa „echilibrată, moderată, care poate simți și exprima emoțiile fără a se lăsa purtată de val și fără a se pierde în izbucniri emoționale necontrolate”. Persoanele de tip C au fost descrise ca fiind extrem de „cooperante, răbdătoare, pasive, lipsite de încredere și acceptare”. La o primă vedere, tipul B seamănă cu tipul C, însă tipul C reprimă emoțiile negative, în special furia, luptându-se să păstreze o aparență puternică și fericită.

Răspunsul nu este atât de simplu, însă nu putem exclude stresul timpuriu și reprimarea, ca factori importanți într-un tablou clinic și psihologic complex”, descrie Gabor Maté unul dintre studiile explicate pe larg în carte.

Nu poți vindeca mintea sau emoțiile fără a lucra asupra corpului și tot mai multe studii din somatic experiencing arată clar acest lucru. Și invers, nu poți vindeca trupul fără procesul miraculos și transformator (fără să exagerez!) de integrare a sinelui, de înțelegere a experienței de viață pe care ai traversat-o, cu toate compo­nentele ei dureroase.

Fie că este vorba de copilul interior lipsit de apărare, adolescentul debusolat și plin de întrebări sau adultul care se gândește ce nu funcționează în viața lui are simptome depresive, anxioase, relații disfuncționale ori probleme acute sau cronice de sănătate.

Totul din noi vorbește despre nevoia de reintegrare și vinde­care.

Fiecare sistem vrea să se întregească, iar simptomele clinice psihologice sau fizice sunt mesageri, deci nu omorî mesagerul, ci stai de vorbă cu el.

Poate părea o soluție ezoterică sau extravagantă: cum adică să-mi întreb boala (sau simptomele) ce vrea (vor) să-mi spună? E cât se poate de logic, corpul tău e aliatul tău de nădejde, prietenul tău, deci ascultă-l.

Am făcut și eu aceasta și am primit răspunsul, iar după ce am făcut schimbările care se impuneau în urma răspunsului, sistemul s-a echilibrat, medica­mentele nu au mai fost necesare, starea de bine a revenit.

Pentru că mai mult decât orice, corpul tău, mintea ta, emoțiile tale își doresc vindecarea, își doresc supraviețuirea.

E vorba de grija față de corpul tău care trebuie să devină un reflex, iar aceasta se vede în hrana ta, mișcarea pe care o faci, introspecția, sensibilitatea la circumstanțele în care te aduce viața și lecțiile pe care trebuie să le integrezi.

Poți avea o viață bună, în ciuda greutăților, dacă te împrietenești cu tine.

Poți avea o viață bună, în ciuda dificultăților, dacă investești în tine.

Nu contează unde ești.

Începe cu pași mă­runți.

Îndreaptă-ți atenția spre respirație și înfige picioarele în pământ.

Analizează dialogul continuu, de fundal, pe care îl porți cu tine. Ce voce folosești? Una critică? Acuzatoare? Blândă? Plină de compasiune? Plină de vinovăție, rușine, teamă, amenințare? Cum este mediul în care trăiești? Îți sprijină vindecarea? Este suportiv? Poți să-ți exprimi sentimentele?

Orice om pe care îl vezi echilibrat și asumat a început de undeva, cu pași mici. Perseverența și constanța sunt secretelele, nu salturile gigan­tice și sporadice.

Când se termină sufe­rința? Durerea este inevitabilă, suferința este opțio­nală, scria Murakami.

Tu alegi cât mai stai să plângi, să regreți, să suferi după timpul pe care l-ai risipit sau oportunitățile pierdute. Cu toții avem regrete, ele fac parte din viață. Tu poți avea o viață bună la orice vârstă, în ciuda greu­tăților, te provoc să integrezi acest fapt și să faci alegerile în consecință.

Seneca a scris: „Lasă lacrimile să curgă, dar lasă-le să se și oprească; lasă cel mai profund oftat să iasă din pieptul tău, dar lasă-l și să-și găsească un sfârșit”.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.