Arta pașilor mici

Sunt copleșită de neputință, furie, frustrare, durere, întrebări, mai mult decât am fost vreodată. Mă zbat într-un punct jos al vieții mele, dar oricât aş rătăci ştiu că nu sunt la un maraton pe care îl am de finalizat, ci trebuie să iau emoțiile în ritmul meu, să le integrez cu răbdare, până se așază în mine. Ştiu că în fiecare sfârșit există sămânța unui nou început. Diferența dintre ceea ce putem fi și ceea ce suntem poate fi făcută, uneori, doar de un om care vede valoare în sufletul nostru când alții nu văd decât ruină.

În adolescență am scris un text pe care l-am numit „Galaxia decepției” şi reda întocmai starea inimii mele: „Stau agățată de un mic firicel de realitate care se leagănă ușor, acoperit fiind de ceața deasă ce străbate întunericul sumbru al minții. Clepsidrele s-au oprit iar aripa timpului nu mai există pentru mine… pătrund în lumea mea unde mă așteaptă nerăbdătoare mâini fantomatice gata să mă acapareze. Peisajul este încărcat de amintiri triste și familiare: ancora iubirii arsă, catargul inimii frânt, nuferii albi altadată, acum sunt negri, iar copacii goi se mișcă ușor, fiind singuri care îmi respectă durerea sfâșietoare. Florile sunt frânte și veștejite de pașii urii care îmi dă târcoale. Mă plimb dezorientată și privesc atmosfera sinistră, universul acesta care seamănă cu sufletul meu. Sufletul meu rupt de realitate, urmat de rațiune, care îi calcă pe urmele dureroase săpate în crusta inimii. Florile ofilite și rupte dau miros de iluzii zdrobite, vise sparte și amintiri sfâșietoare. Respir cu nesaț aerul acesta, vrând cu disperare să-mi satisfac pofta crudă a inimii de răzbunare. Sunt uimită de egoismul pe care îl nutresc, dar aici nu există regrete, doar sete de răzbunare. Aștept cu nerăbdare o rază de speranță, strig după ajutor, dar vocea mea răzbate cu greu întinderea pustie, întorcându-se fără răspuns. O lacrimă se scurge și cade pe platforma goală a inimii, cu un zgomot surd, care mă face să tresar. Acum este întuneric, firicelul de realitate aproape s-a rupt. Simt fiecare bătaie a inimii, fiecare celulă zvâcnește de nerăbdare. Amintirile se perindă cu o claritate fantastică, aproape reală și palpabilă. Împietresc. Cândva, aici era o grădină drăguță și primitoare, care promitea multe: flori multicolore, puf de păpădii străbăteau nori de fericire și iubirea trecea de apogeu, străbătând ușor obstacolele. Copilăria plină de visuri, fantezii, forme, culori calde și armonioase. Dezolarea a venit repede și mi-am dat seama că lumea pe care o construisem cu atâta migală se destrămase, se rupse de mine. Totul a fost rapid: dezamăgirea a distrus florile și copacii, iar oamenii și faptele au ucis fragilul suflet rupându-i aripile și făcându-l să cadă dezorientat la pământ. Acum, aș vrea ca toată decepția, confuzia și ura să le scriu pe o bucată de gheață căreia să-i dau drumul la soare. Aștept cu înfrigurarea vara. Astfel, rătăcesc pe potecile lăturalnice ale amintirilor, încât puterea de a mă ridica și de a merge mai departe e slăbită, aproape nulă”.

Realitatea este că în fiecare sfârșit există sămânța unui nou început.

O impresionantă poveste a reinventării

În urmă cu aproximativ un an, m-a sunat directorul clinicii cu care colaborez și m-a întrebat dacă vreau să accept o provocare profesională. Era vorba despre o femeie și cei trei copii ai ei, care trecuseră printr-o situație traumatizantă, în sensul cel mai brutal al cuvântului. Am început să lucrez săptămânal cu femeia, navigând împreună printr-un labirint emoțional foarte dens, copleșitor pe alocuri. Uneori, nici eu nu vedeam luminița de la capătul tunelului, dar, treptat, speranța s-a reinstalat și, cu pași mărunți, am început să vedem progrese.

Nu vreau să minimalizez greutatea procesului, momentele dificile și intensitatea emoțională… însă, după un an de muncă susținută cu ea, acum, este o altă femeie. Am văzut, efectiv, cum un om poate să reînvie precum pasărea Phoenix, din propria cenușă.

Recent, am vorbit în cadrul unei întâlniri despre ce s-a schimbat în ultimul an în viața ei și mi-a mărturisit cu inima deschisă că este o altă persoană, a învățat grija față de propria persoană, ieșirea din co-dependență, sănătatea emoțională, ajutată și de suportul social, întoarcerea spre spiritualitate, munca interioară ghidată de un specialist.

S-ar putea ca o capcană mentală să fie convingerea că ai nevoie să înveți mai mult, când, de fapt, procesul de dezvățare să fie mult mai valoros: dezvățarea de a primi validare exterioară, de a fi pe placul altora.

„Învață-mă să am răbdare!”

Sunt de părere că pe fiecare buză de prăpastie există posibilitatea să-ți crească aripi. Pentru unii, Pilda fiului risipitor e cel mai emoționant pasaj din Biblie. Cred că au dreptate. Când ne întoarcem acasă frânți, goi, dezamăgiți, nu avem nevoie de reproșuri, priviri mustrătoare sau teorii de tipul: „ştiam că așa o să fie…”, „ţi-am spus eu…” și altele uzuale, practicate la scară largă, ci de o îmbrățișare caldă, părintească, suport, iubire necondiționată. Diferența dintre ceea ce putem fi și ceea ce suntem e făcută uneori de un singur om care a trecut prin sufletul nostru și a văzut valoare acolo unde alții nu au văzut decât ruină.

Antoine de Saint-Exupéry a scris o rugăciune specială, ca o esență de înțelepciune: „Doamne, nu Îți cer miracole sau lucruri nemaiauzite, Îți cer doar putere în fiecare zi a vieții mele. Învață-mă arta pașilor mici. Dă-mi atenție și ingeniozitate astfel ca, zi după zi, să experimentez și să descopăr lucruri cu entuziasm. Ajută-mă să îmi folosesc timpul mai bine. Îngăduie-mi darul de a distinge între ce este cu adevărat important și ce nu. Mă rog Ție pentru a-mi oferi puterea moderației și a disciplinei astfel încât nu doar să alerg de la un capăt la altul al vieții mele, ci să îmi planific timpul rațional și să pot vedea și vârful muntelui, dar și valea, și totodată să-mi pot găsi timp uneori și pentru bucuria artei. Ajută-mă să fiu prezent aici și acum și să accept că acest moment este cel mai important, cel care contează cu adevărat. Apără-mă de convingerea că totul în viață trebuie să fie lin și ușor. Ajută-mă să conștientizez că toate greutățile, problemele, obstacolele și înfrângerile fac parte în mod firesc din procesul vieții și ele sunt pentru ca noi să putem evolua și crește. Nu mă lăsa să uit că inima se poate afla în conflict cu rațiunea. Trimite-mi, te rog, persoana potrivită la momentul potrivit, cea care va avea curajul să-mi spună adevărul și să o facă cu iubire! Uneori adevărul nu ni-l spunem noi, ci alții. Știu că multe probleme se rezolvă de la sine dacă suntem calmi, așa că învață-mă să am răbdare. Tu știi câtă nevoie avem de prietenie. Fă-mă să fiu demn de cel mai frumos, tandru și fragil dar al vieții. Oferă-mi suficientă imaginație astfel încât să pot împărtăși cu cineva, în cuvinte sau în tăcere, din căldura inimii mele. Protejează-mă de teama că viața ar putea să-mi alunece printre degete și să ratez multe din ea. Nu-mi da ceea ce îmi doresc, ci ceea ce îmi trebuie cu adevărat. Învață-mă arta pașilor mici!”

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like