Maturitatea psihologică, premisă pentru dezvoltare şi împlinire

Asemăn iubirea cu un om care găseşte pe ogor o comoară. După aflarea comorii, omul vinde tot ce are, merge și cumpără ogorul şi astfel intră în posesia comorii. Așa e când întâlnești iubirea… simți că toate zbaterile și căutările sufletului tău și-au găsit în sfârșit răspunsul, mergi și „cumperi” comoara la starea civilă, ai intrat în posesia ei, te așteaptă o viață ca-n basme, cu apoteoticul final… s-au iubit până la adânci bătrâneți.

Nimeni nu-ți spune cum întreții „comoara” după ce o ai, cum o investeşti. Dacă nu ești un bun administrator al ei, s-ar putea să ajungi mai sărac decât erai înainte.

Trebuie să fii pregătit emoțional și psihologic pentru gestionarea „comorii”.

În viață este necesar să ne obişnuim cu schimbarea continuă. Aud deseori în jurul meu cunoscuți care spun că ei nu se schimbă, cu referire specific la o relație de cuplu. Le spun că dacă nu se schimbă într-o relație, cu siguranță nu sunt potriviți pentru aşa ceva.

Fără a mă referi la valori nucleice sau aspecte identitare, o relație înseamnă o adaptare continuă la celălalt, aceasta dacă există iubire și dorința de a construi ceva împlinitor pe termen lung. Da, o relație te schimbă, te educă, te învață.

Negocierea, compromisul, suportul necondiționat, comunicarea asertivă, deschiderea înspre noi posibilități de manifestare, împrietenirea cu lumea celuilalt, alte paradigme de gândire – totul reprezintă un proces subtil din care nu putem exclude tranformarea ființei. Și ce bine că se întâmplă așa!

Aceasta înseamnă creșterea, maturizarea, renunțarea la egoism, alături de beneficiile incontestabile ale unei relații în care iubești și ești iubit.

Una dintre cele mai importante lecții ale maturității este aceea că în viață nimic nu ți se cuvine, ci dacă ai primit ceva, ești binecuvântat, fii recunoscător și neapărat smerit, iar dacă vrei să întreții ceva, indiferent că vorbim de sănătate, carieră, relație de cuplu sau stare de bine, este nevoie să investești activ, sistematic și conștient în acea arie a vieții tale.

Vieții nu îi pasă de ce credem noi despre ea, curge după legile ei cu care este necesar să ne armonizăm, dacă dorim să fim împliniți.

Maturitatea emoțională

Dacă m-ar întreba cineva care consider că sunt cele mai stringente probleme ale relațiilor, aș răspunde fără ezitare: lipsa educației rela­ționale și o copilărie mult prea întârziată, care înseamnă imaturitate socială, relațională, decizională.

Trăim o criză a masculinității. M-am gândit la cauze, am căutat în literatura de specialitate mecanismele care formează responsabilitatea şi am găsit răspunsuri parțiale la o problemă complexă.

Lucrurile încep de la bază, şi anume familia de origine.

Supraprotecția ori neglijarea parentală, care în zilele noastre ia forme foarte subtile, precum „uitatul” copiilor în fața gadge­turilor; absența muncii fizice adecvate vârstei, care dezvoltă armonios atât partea fizică, cât și emoționalul; lipsa accesului la experiențe; copii la care părinții le fac curat în cameră până în adolescență și după; stil parental în care copilul nu dobândește o gramatică a efortului și recompensei (adică pentru eforturi puține el primește recompense substanțiale); lipsa structurii, părinți care nu au cunoștințe minime legate de cum crești copii, nu au o viziune a ceea ce își doresc să fie copilul lor; expunerea la mediul online în care banii cred că pot fi făcuți ușor, cu investiții minime, că succesul este o chestiune de noroc, modele care au tot felul de „combinații” prin care poți reuși în viață, oameni ce promit rețete care scurtcircuitează drumul spre abundență, reușită, relații armonioase – toate acestea fac ca drumul ma­turității să fie sinuos, lung, complicat, încărcat de dezamăgire și suferință. Iar relațiile un chin, din cauza imaturităţii. Oferim puțin spre deloc și așteptăm foarte multe.

Cred că la femei lucrurile sunt mai simple, pentru că automat în momentul în care ai un copil, responsabilitatea în toată puterea cuvântului începe să-ți curgă prin vene, dar, la bărbați, de exemplu, lucrurile nu se întâmplă așa cu necesitate, iar maturizarea este un proces (ușor) întârziat.

Eric Fromm spune, în „Frica de libertate”, că este o cvasi-minciună dorinţa noastră de libertate, pentru că aceasta vine la pachet cu responsabilitatea pentru propria existență, ceea ce ne sperie. E ca o oglindă în care este ne­cesar să ne privim nedisimulat fricile, slăbiciunile, ezitările – o sarcină dificilă.

Asumarea responsabilității este un exercițiu, care conduce spre maturitate.

Moussa Nabati notează: „E de neconceput să devenim cu adevărat adulți dacă nu am fost mai întâi copii și apoi adolescenți. La fel ca în viața reală, așa este și în iubire, ai nevoie să treci prin etape firești ca să ajungi la maturitate”.

Conform fiecărei vârste, poți oferi sarcini copilului și acestea încep de la asumarea responsabilității față de propria persoană: îmbrăcat singur, duș, spălat pe dinți, făcut ghiozdanul singur, teme, curat în cameră, hrănit pisica, strâns jucăriile, implicat în tot felul de activități casnice.

Da, știu, tu ca părinte faci mai repede și mai bine totul – pe termen scurt e mai bine, câștigi timp și nu oferi multe explicații, pe termen lung însă vei cunoaşte frustrarea și neputința părintelui al cărui copil e aproape total rupt de realitatea de a avea grijă de el, de lucrurile lui, de sarcinile lui.

Cultivarea responsabilității

Cu pași mici, cu răbdare, responsabilizăm copilul. Temporar, putem folosi pârghiile recompenselor. Dacă nu sunt îndeplinite sarcinile trasate, există consecințe negative, retragerea temporară a plăcerilor, restricții, tu ca părinte ai autoritatea legitimă să fii la cârma procesului de creștere și educare a copilului. Folosim încurajarea, apreciem progresul, oferim întăriri pozitive. Copiii, dar și adulții, sunt sensibili la întăriri pozitive naturale: zâmbet, laude, încurajări, îmbrățișare.

Mai târziu în viață, bărbatului îi revine sarcina de a conduce, de a fi lider, a risca, a lua decizii – pentru care se antrenează în fiecare zi, începând de timpuriu. Lasă-ți copilul să aleagă, lasă-l să riște, lasă-l să piardă. E în regulă să-l doară, să nu fie mereu acceptat la locul de joacă, așa se naște capacitatea de autoreflexie, caracterizată de întrebări de tipul: „Ce pot să fac pentru a fi introdus în joc?, Ce comportamente sunt valorizate/dorite în X context?”, un exercițiu care-i va fi de un real folos mai târziu în alte contexte sociale, cu alte mize.

Accesul la experiențe este vital. În absența lui nu poți stabili ce ți se potrivește sau nu, ce-ți place, ce te definește, care sunt abilitățile înnăscute pe care le ai, în ce vrei să investești. Prin urmare, oferă-i copilului cât mai multe experiențe de învățare și descoperire a lumii înconjurătoare.

Educă-i altruismul, vorbește-i despre cauze sociale, implică-l în facerea binelui.

Învață-l diferența dintre nevoi și dorințe. Există drame mai mari decât faptul că nu are un anumit gadget sau nu poate face într-un anumit moment ceea ce își dorește.

Educă-l în spiritul valorilor, crești un suflet, o ființă umană.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.