Filologii, filosofii, preoții, pastorii, psihologii, psihoterapeuții, consilierii psihologici, sunt oameni care stăpânesc sistemul limbii, înțeleg puterea frazelor, a cuvintelor, a sensurilor și înțelesurilor pe care acestea le au în a modela mintea și afectul.
În psihoeducație ne folosim mult de funcția limbajului, care este esențială în a înțelege povestea pe care ți-o spui despre parcursul tău și cum aceasta ți-a modelat traiectoria.
Ai nevoie să-ți înțelegi povestea, cu un ghid alături, deseori, pentru că toți avem unghiuri moarte în iubire și în viață, aspecte evidente pentru ceilalți, dar care nouă ne scapă vederii.
Ce putem face ca oameni ce stăpânesc lumea cuvintelor (hm, oare lumea cuvintelor poate fi stăpânită?) e fascinant, pentru că modelăm povestea de viață a omului din fața noastră, îl ajutăm să primească alte înțelesuri, să privească lucrurile din alte unghiuri și studiile de psiholingvistică ne arată cum înțelegerea și achiziția limbajului sunt instrumente ce au dus la evoluția speciei noastre, limbajul este un instrument cu rol crucial în dezvoltarea umană.
Limbajul este una dintre premisele care fac posibilă educația, limbajul construiește și menține relații, limbajul ne face parte din comunități cu obiective comune și stă la baza construirii civilizației prezente.
În contextul dragului iremediabil de slovă mi-am pus în numeroase rânduri întrebarea: „De ce scriu?”, răspunsul cel mai sincer este că sunt îndrăgostită de consoane și vocale inteligent articulate, aceste lumi ce(-mi) stărnesc emoții și(-mi) mobilizează comportamentul.
Scriu cu regularitate, din preadolescență, gânduri, idei, împliniri, frustrări, orice, în fața unei hârtii sunt ca peștele în apă, actul de a scrie a devenit un fel de prelungire a mea. Curiozitatea și nevoia de explorare au fost maniera de a mă înțelege pe mine și de a cuprinde existența.
De-a lungul dezvoltării am adorat dezbaterea, aparatele conceptuale complexe, întrebările și frenezia căutării răspunsurilor, din care, surpriza, derivă alte întrebări, cu alte căutări și implicații, care nu se opresc într-o lume interconectată dincolo de capacitatea noastră de pătrundere. Am devorat epistemologia, cum se construiește cunoașterea, cum testăm ideile, care sunt limitele a ce putem verifica sau nu, iar scrisul și cititul mi-au fost prieteni fideli pe drumul cunoașterii.
De ce scriu? Pentru că amintirile sunt comori pe care doresc să le accesez uneori, precum comparația din romanul „Rebecca”, de Daphne du Maurier, sunt conserve de miros într-o sticlă de parfum, iar atunci când vrei să rememorezi, e simplu, dai un puf!
De ce scriu? Pentru că este una dintre modalitățile prin care sufletul meu se exprimă și detensionează, după fiecare text scris am sentimentul că am luat o gură de aer, pot trăi.
În momentele provocatoare m-am ascuns sub mormane de hârtii, scrisul fie m-a anesteziat, fie a fost o resursă de reglare emoțională, fie ambele. Am scris cu vervă, verb și nerv, am scris plângând, râzând, iubind, urând, uneori toate, în același timp.
În scris m-am împrietenit cu toate instanțele psihicului, din copilărie până la maturitate: fetița ce are nevoie de protecție și iubire necondiționată, adolescenta rebelă care vrea să acceseze experiențe și să nimicească status-quo-ul, adulta cu o identitate formată, femeia matură, prioritate pentru ea. Aceste instanțe au și umbre, părți întunecate, iar eu fac pace cu umbrele mele, pace cu mine așa cum sunt.
Scrisul mi-a arătat fără echivoc minciunile în spatele cărora mă ascund, m-a făcut conștientă de precaritatea emoțională, intelectuală, relațională și, totodată, m-a învățat că visele nu sunt impozitate, dar gândurile de astăzi îți creează realitatea de mâine.
Scrisul m-a învățat prezența în propria viață, mai ales în momentele bune. Poate lucrurile îmi merg bine și nu am vreo problemă semnificativă, poate am întâlnit iubirea și sentimentul e reciproc, poate mă simt în sfârșit întreagă, după multe căutări și un lung proces de integrare, dar sunt prezentă când existența îmi oferă momentele ei de grație?
Ce argument mai important putem avea în favoarea puterii cuvântului, decât că Acesta S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr? Înființarea Cuvântului vorbește despre puterea cuvintelor.
Cuvântul m-a educat, iar eu consider că adevărata educație pornește din suflet și cuprinde creierul, adevărata educație reprezintă îmbinarea armonioasă dintre creier și inimă, afect și convingeri, ca într-un dans fluid.
Scrisul mi-a educat vocabularul, exprimarea, discursul interior și exterior, scrisul m-a făcut un om complex și… complet.
Scrisul (și cititul) a intersectat lumea-mi micuță, cu lumi mai vaste, mai înțelepte, mai profunde, ca, de exemplu, lumea lui Nichita Stănescu, care scrie:
„Dacă pot să iubesc mi-e destul
și mi-este surâs
și mi-este vis
dacă pot să iubesc.
La urmă, la umbră
am cântat:
dacă cineva poate să iubească
e împărat
dacă cineva este iubit
este infinit
și dacă există iubire
din goluri se naște plinul”.
Alina
