Ne-am născut și o să murim, între aceste două certitudini avem multe povești legate de parcursul și sensul nostru, însă, este necesar să realizăm că tot ce (ne) spunem sunt doar niște narațiuni în paranteza unor certitudini: nașterea și moartea.
Zilele acestea m-am gândit la cartea lui Nietzsche „Dincolo de bine și rău”, operă în care el vorbește despre cum fiecare dintre noi suntem expresii ușor sau semnificativ diferite ale unor impulsuri și manifestări de bază. Într-o paradigmă reducționistă avem aceleași nevoi de bază (vezi piramida lui Maslow) și pe măsură ce urcăm către vârful piramidei, nevoia de actualizare e aceeași, ca origine, însă expresia de manifestare poate fi diferită: la cineva e reprezentată de filantropie, la altcineva de înțelegerea spiritualității, la o persoană de rafinarea unui talent artistic, la alt om de moștenirea culturală sau intelectuală ce dorește să o lase generațiilor viitoare.
M-am gândit cum noi oamenii avem nevoie de sisteme și împărțim grosier lumea între bine și rău, acceptabil și inacceptabil, iar de cele mai multe ori viziunea pe care o avem despre noi înșine are un puternic bias înspre bine. Ne considerăm mai buni, altruiști, talentați și frumoși decât suntem în realitatea obiectivă. Și e adaptativ să vedem lucrurile așa, cu un singur amendament, și anume, naivitatea de a nu cunoaște natura umană profund imperfectă și supusă greșelii în fiecare secundă.
Tu ești calul pierzător și pariezi pe tine de fiecare dată când crezi că tu nu ești ca alții, tu nu ai putea face anumite lucruri, catalogate ca fiind rele, de obicei.
Clasicul exemplu: cu siguranță tu dacă ai fi într-o poziție de putere ai acționa cu dreptate și adevăr, nu ai fi părtinitor, nu ai fura sau minți, nu ai sacrifica multe pentru o imagine falsă.
Cu siguranță tu nu ești ca și colegul tău de muncă care-și înșeală soția, tu doar consumi pornografie și ești un tată neimplicat. O nimica toată!
Cu siguranță tu nu ești o iubită/soție cicălitoare precum prietena ta, doar ai uitat de nevoile omului de lângă tine și ai o atitudine mai toxică față de relație decât o ciupercă otrăvitoare.
Tu nu faci evaziune fiscală cu sume importante, doar trăiești o viață dublă și minți la fel de natural precum respiri.
„Eu niciodată nu aș face X lucruri”, oh, sărăcuțul de tine, cât de puțin te cunoști. Nici nu ai idee ce lecții îți va servi viața, în dulcele-i stil amar.
Lansez o ipoteză: cu toții putem face orice. Doar că viața, prin grația ei, te-a scutit de situații care să necesite decizii extreme.
Câți dintre gardienii de la Auschwitz te-ar fi crezut dacă le-ai fi spus în urmă cu 5 ani că urmează să-și conducă vecinii de palier spre camere de gazare? Mai mult, imaginează-ți că aceștia erau oameni care-și terminau slujba și mergeau acasă la familie, ieșeau cu copiii în parc și seara își deschideau o bere în timp ce se uitau la un meci de fotbal.
Uită-te cu onestitate la tine, câte din lucrurile pe care ai spus că nu le vei face vreodată, le-ai făcut cu relativ puține procese de conștiință? Eu pot spune că mai multe decât mi-am imaginat la 18 de ani.
Ce vreau să accentuez e că ai nevoie de luciditate și de Dumnezeu ca să fii un om bun, cu o altă perspectivă asupra vieții și limitelor pe care ai voie să le depășești sau nu.
Sunt vulnerabilă, ești vulnerabil. Oricând conduita pe care o crezi ireproșabilă poate fi spulberată. Și eu, și tu, cu toții putem face lucruri la care nu ne gândim în acest moment, să fii convins de aceasta.
Ori tocmai această luciditate te ajută să fii vigilent, conștient de limitele tale, smerit și cu respect față de viață. Acest fapt te ajută să fii conștient de limitele personale și ale semenilor, pentru că toți suntem oglinzi psihologice unul pentru altul.
Într-un context Iisus le-a spus fariseilor: „Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra”, iar ei au plecat unul câte unul… să fim sinceri, cine se știe fără păcat la nivel de gând, emoție sau faptă?
De fiecare dată când ești pe punctul de a-ți judeca semenul, amintește-ți că doar dacă ești fără păcat ai dreptul să o faci.
Sfântul Filip Neri, un om cu o conduită înaltă, cu o lucrare de caritate impecabilă, a scris: „Ţine-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Un om despre care se spune că este sfânt să facă o astfel de afirmație? Eu cred că a fost sfânt tocmai pentru că a realizat adâncimea propriei întunecimi.
Rugăciunea inimii, din ortodoxie, cea mai populară, cea mai simplă rugăciune și cea mai iubită de sfinți, sună așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.
De ce aceste cuvinte au transcendat secolele, și nu alte rugăciuni, mai luminoase, ca: „Doamne, ajută-mă să înțeleg natura Ta” sau „Doamne, ajută-mă să te iubesc mai mult” sau „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta”, de ce o rugăciune atât de încărcată de smerenie e rostită compulsiv de către sfinți de mii de ani?
Convențiile sociale pun o limită la multe dintre pulsiunile noastre, însă la fel cum nu putem citi o etichetă din interiorul borcanului, dar o putem citi din exterior, este nevoie să cunoaștem natura umană, să ne știm punctele vulnerabile și să fim conștienți că smerenia, frica (și iubirea) de Dumnezeu și oameni, pot să fie granițe importante și necesare ale părții noastre pervertite de rău, ce are nevoie de transformare.
În final, afirm că nu există groapă, abis, labirint prea întunecat, adânc și sumbru din care să nu poți ieși la viață.
La lumină.
La speranță.
La cunoaștere.
La conștiență.
La viață bună.
La iubire.
Alina
