Luni întregi am fost preocupată de ideea agresivității, deși provin dintr-un context în care emoțiile de „vibrație joasă” (un concept stupid, desigur) ca furia, invidia, gelozia, agresivitatea, sunt în mod clar catalogate ca fiind rele și prin urmare sunt sublimate, reprimate sau negate.
Cumva, studiul meu a convers înspre partea luminoasă a psihicului, resurse, modalități de adaptare, o atitudine de tipul „haide să depășim odată poveștile triste despre traume și dureri, ca să ajungem la lumină, valori, sens și scopuri”, doar ca în mijlocul atitudinii mele destul de pozitive, să observ că mintea mea se îndreaptă spre înțelegerea agresivității umane.
Sigmund Freud, pe care-l considerăm perimat, dar a fost un vizionar, în partea de început a dezvoltării teoriei lui era convins că ființa umană este condusă de principiul plăcerii, libidoul și erosul, a trăi și a iubi, ca spre sfârșitul vieții să introducă în teoria lui conceptul de „thanatos”, o forță inconștientă care ne conduce spre agresivitate și moarte.
După ce am terminat de vizionat renumitul serial „Game of Thrones”, care ne-a ținut cu sufletul la gură pe mulți locuitori ai Planetei Albastre, prima explicație care mi-a venit în minte în legătură cu succesul ecranizării este dat de explicația relativ simplă a faptului că acest serial exploatează pulsiuni fundamentale ale speciei: sexualitatea și agresivitatea umană, componente de care serialul abundă.
Imaginea macro a lumii măcinată de conflicte, teatre de operațiuni, amenințarea continuă a unui război nuclear, teama de escaladare a conflictelor izolate, impunerea cu forța a unor ideologii religioase sau politice, reprezintă imaginea psihicului uman, un spațiu inconștient de luptă, cu scurte momente de respiro, aduse de iubire (eros), instinctul matern sau instinctul de conservare.
Relațiile noastre sunt cea mai fidelă imagine a agresivității din psihicul nostru, un micro câmp de luptă în care ne duelăm complexele, egourile, pretențiile, recreeăm mediul din familia de origine, arena de luptă primară. Părinții noștri care la rândul lor au dus mai departe agresivitatea inconștientă din familiile lor de origine și uite așa perpetuăm ciclul în relații, de la începutul lumii și până la finalul ei.
Condamnăm bărbații pentru războaie și violuri, violență fizică în familie, fără sa vedem agresivitatea între noi, femeile: competiția, judecata, critica, excluderea, bârfa, trădarea. Agresivitatea între femei este subtilă și alarmantă.
Nu doresc să vorbesc despre agresivitatea exterioară, foarte vizibilă la nivel de societate, ci scopul este să vorbesc despre agresivitatea din interiorul nostru. Agresorul invizibil, dar atât de prezent.
Franz Ruppert, specialist în psihoterapia traumei, scrie: „După ce, practicând psihoterapia, am lucrat cu oamenii și m-am confruntat cu propriul meu psihic, am căpătat o certitudine: cauza determinantă a distructivității umane este traumatizarea psihicului nostru. Ea duce la nesfârșite dinamici ale relației agresor-victimă”.
Vorbim despre depresie ca despre agresivitate îndreptată înspre interior.
Agresivitatea din interiorul nostru se manifestă când omorâm părți din noi, ca să ținem altceva în viață: o relație, o prietenie, o profesie, un om iubit care a murit, dar a cărui moarte nu o putem accepta, un comportament care ne distruge sănătatea fizică sau psihică. Păstrez o fantomă în viață cu prețul uciderii unor părți din mine.
Obezitatea este agresivitate interioară: mănânc până sunt în pericol de moarte.
Dependența își are originea în agresivitatea interioară, care mă conduce spre distrugere fizică, socială, emoțională.
Sportul compulsiv și sportul extrem sunt un act de agresivitate la adresa corpului.
O relație abuzivă în care stau este agresivitate interioară, care depășește cu mult logica costurilor și a beneficiilor. Abuzul emoțional ucide părți din noi indispensabile sănătății psihice.
Prima întrebare pe care i-aș adresa-o unei femei aflate într-o relație abuzivă este: în ce fel ești tu un agresor pentru tine însuți, înainte ca cineva din exterior să fie agresorul tău?
Relațiile pe care le avem sunt cea mai fidelă și clară oglindă a psihismului nostru. O relație haotică, o familie dezorganizată este expresia dinamicii victimă-agresor, atât în relație cu tine însuți, cât și în relație cu celălalt.
Omorâm părți din noi, fie ca să nu mai doară, fie ca să putem supraviețui. Și sunt prima care recunosc că sub mai multe forme, am fost într-o călătorie a distrugerii, din care cu greu m-am putut opri.
Viața fiecăruia dintre noi este reprezentată, printre altele, de un cimitir simbolic, cimitirul în care îngropi părți din tine, cimitirul în care îți abandonezi nevoile, cimitirul care te învață acceptarea a ce nu poți schimba. Cimitirul simbolic al pierderilor din viața mea cuprinde iubiri, speranță, tata, încredere în oameni.
În ultimele luni am fost urmărită de întrebarea: ce părți din mine omor, ca să țin altceva în viață? Care este prețul pe care-l plătesc pentru ce țin în viață din mine, dar trebuie să moară, de fapt?
Identifică partea agresivă din tine, cum se manifestă, ce spune, ce face, ce o alimentează. Aș numi agresorul interior și umbra interioară, caracterizată prin tot ce vrem să ascundem despre noi, partea negativă (de umbră) inerentă ființei umane. La alții înseamnă lăcomie, la alții dependențe, la alții agresivitate.
La tine cum se manifestă agresorul interior?
Este nevoie să-ți procesezi traumele, să-ți rescrii povestea de viață… pentru povestea ta, încă ai penița în mână.
Franz Rupppert conchide: „Numai cine îndrăznește să se confrunte cu el însuși îi poate sprijini și pe alții pe drumul găsirii sinelui lor într-o formă adecvată”.
Dezvoltă în tine partea care primește iubirea, dezvoltă în tine partea care primește liniștea, afecțiunea, binele. Este o șansă pentru a construi relații mai bune și implicit o lumea mai bună pentru copiii noștri.
Suntem cu toții pe același drum complicat și dificil, dar mult mai ușor de parcurs când suntem împreună.
Alina
Mulțumesc! 🍀🍂🙂🙋
Cu drag!