Timpul înseamnă viață, nu bani

Considerăm că timpul este o resursă infinită, până când aflăm că un apropiat are un diagnostic terminal, iar zilele i se împart și i se calculează în funcție de un set de analize sau un prognostic sumbru. Abia atunci realizăm că resursa cea mai prețioasă este timpul, împărţit în secunde, minute, ore, zile, ani. Timpul înseamnă viață. 

Sloganul societății capitaliste, de consum, este „Time is money”. Creștem și integrăm viziunea aceasta, că timpul înseamnă bani, în filozofia de viață şi începem să alergăm după mai mult și mai bine, pe principiul că doar timpul investit în ceva ne oferă bani.

Dincolo de faptul că ceea ce facem se poate să nu ne placă, punem preţ pe faptul că primim bani în schimbul serviciilor prestate. Dar lucrurile sunt mult mai profunde, în sensul că timpul înseamnă în primul rând viață, nu bani.

Cu banii nu poți cumpăra nimic din ce este esențial în lumea aceasta: sănătate, conexiune umană, iubire, echilibru, afecțiune. În schimb, dacă-ți acorzi timp, cu blândețe, te poţi schimba, îţi poţi schimba relația și viața.

Cu timp în primul rând, iar banii pot fi un adjuvant. Timpul îți oferă ocazia să ceri ajutor, să începi să comunici, să strigi ceea ce simți, dacă e nevoie.

E plină lumea de oameni închistați în fricile lor, captivi în închisorile emoționale pe care și le-au construit singuri, prinși în menghina durerilor sufletești, a regretelor și dezamăgirii, a unei vieți trăite altfel decât și-au imaginat.

Ceea ce vreau să punctez este faptul că trebuie înţeles timpul în cel mai profund mod, şi anume acela că timpul este viață care se scurge prin toate celulele noastre, iar această resursă, ca toate celelalte, este finită, de la prima respirație începe procesul morții noastre, o degradare lentă, dar sigură.

Trupul este într-o continuă deteriorare, însă spiritul poate să se înalțe continuu. Fiecare zi este o alegere pentru a fi fericiți sau a sufoca spiritul, puțin câte puțin.

Murim câte puţin din nepăsare faţă de tot

Murim câte puțin atunci când alegem să facem compromisuri cu fericirea noastră, mulțumindu-ne cu o viață de calitate îndoielnică; murim câte puțin când ne amanetăm visurile, alegând confortul temporar și zona caldă în care suntem, în detrimentul provocărilor uneori aparent imposibile; murim câte puțin când renun­țăm la a mai iubi; murim câte puțin când nu mai vedem valoare și potențial în cei de lângă noi, ci doar trupuri cu haine, mijloace pentru scopuri personale; murim câte puțin când uităm că în fiecare dimineață Dumnezeu pune un soare pe cer pentru noi, când venirea primăverii ne lasă indiferenți și înflorirea naturii trece neobservată; murim câte puțin când trădăm valori precum dragostea, prietenia și respectul, când ne angrenăm în competiție, nu în cooperare.

Murim câte puțin când nu mai zâmbim și nu mai oferim ajutor fără a pretinde nimic în schimb, când uităm că avem un suflet și suntem absorbiți de cotidian într-o așa măsură încât avem impresia că vom fi veșnic aici; murim încet când uităm că indiferent cine suntem sau ce am făcut, merităm să fim fericiți și iubiți; murim câte puțin când nu mai admirăm natura, frumusețea oamenilor din jurul nostru și miracolul vieții.

Minunea care constă în faptul că ești viu, respiri, gândești, simți.

Murim câte puțin când orgoliul e mai mare decât dragostea, când ne pierdem încrederea în sine, convingerea că orice eveniment va surveni în viață noastră îl vom depăși; murim câte puțin când a avea dreptate e mai important decât prietenia, când nu mai avem scopuri și obiective, locuri pe care vrem să le vizităm, persoane pe care să le întâlnim și cărți pe care să le citim; murim câte puțin când considerăm că suntem etalonul în morală și bine, Soarele se învârte în jurul nostru.

Murim câte puțin când credem că doar în minte e adevărul, când de fapt mintea doar disecă, compară și analizează, sufletul însă ne ghidează spre vocație, ne oferă o direcție, ne reconectează cu esența noastră și cu cei de lângă noi.

Murim câte puțin când a avea e mai important decât a fi; murim câte puțin când suntem controlați de vicii și dependențe; murim câte puțin când nu mai avem individualitate, păreri proprii și opinii.

Ne uniformizăm pentru a nu crea valuri sau disensiuni; murim câte puțin când nu mai avem viziune și pasiune pentru o cauză;

Murim câte puțin când nu mai sperăm, nu mai luptăm și nu ne mai îngrijim de noi înșine; murim câte puțin atunci când critica, judecata și condamnarea înlocuiesc încurajarea, acceptarea și dragostea.

Asumarea riscurilor

Murim câte puțin când dăm vina pe exterior, uitând că e necesar să ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce trăim și alegem; murim câte puțin când nu mai avem momente de liniște cu noi, când nu mai închidem ochii să visăm, ca mai apoi să ne suflecăm mânecile și să fim schimbarea pe care o tot așteptăm.

Murim câte puțin când nu ne mai punem întrebări și credem că le știm pe toate. Faptul că vom muri cu toţii nu asta e relevant, ci felul cum trăim până vom muri, ceea ce lăsăm în urmă.

Considerăm că este un risc să iubim, să ne implicăm, să facem activități care ne-ar putea pune într-un potențial pericol.

Scriitorul și teologul C.S. Lewis a scris că „a iubi înseamnă a fi vulnerabil. Indiferent ce ai iubi, cu siguranță ceva îți va sta pe inimă și e posibil chiar să ți-o sfâșie. Dacă vrei să te asiguri că nimic nu ți-o va afecta, atunci trebuie să nu-ți încredințezi inima nimănui, nici măcar unui animal. Ambalează-ți-o grijuliu în ocupații favorite și în mici desfătări, evită orice situații încurcate, zăvărește-ți-o la loc sigur în lacra sau coșciugul egoismului tău. Dar acolo, în lacră – la adăpost, în întuneric, nemișcată, fără aer – ea se va transforma. Nimic nu ți-o va mai sfâșia, va deveni incasabilă, impenetrabilă, de nerăscumpărat”.

Asumă-ți riscuri, chiar dacă nu vei greși.

Anxietatea în fața morții e cu atât mai mare cu cât nu vei face ceea ce îți dorești, nu-ți vei îndeplini visurile.

Pentru majoritatea, subiectul morții e un tabu, deoarece obligă la o reconsiderare a priorităților. Îmi amintesc că, la un moment dat, fiind încă studentă, am avut ca temă scrierea propriului necrolog.

Într-o primă fază am fost revoltată, apoi am realizat că e o temă cât se poate de necesară.

A fost un exercițiu care mi-a descoperit mai multe despre ceea ce sunt și ceea ce îmi doresc decât multe, multe alte exerciții de autocunoaștere. S-ar putea să câștigi ani buni din viață concentrându-te pe ceea ce este important, doar scriindu-ţi necrologul.

Avem în ochi praful iluziilor, iar asta ne împiedică să vedem persoanele sau lucrurile esențiale, cu adevărat importante în viaţă. Ne pierdem în orgolii fără sens, uitând cât de trecători suntem. Într-o societate de consum, nu ai nevoie de analiză, introspecție sau luciditate, ci de actul compulsiv de a cumpăra pentru a-ți satisface nevoile, dar și nefericirile sau frustrările.

Aşadar, ce alegem?

Timpul este cel mai prețios în viaţă, şi nu din perspectiva câştigului financiar, a banilor, ci pentru că timpul înseamnă viață, iar viața este cel mai minunat dar, privilegiu, pe care îl puteam primi noi, oamenii pe pământ.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.