A merge la psiholog a fost un mai vechi vis de-al meu, din anii facultății, când am început o rudimentară introspecție prin prisma domeniului pe care îl studiam și mi-am dat seama că pentru a fi un specialist, un profesionist în sănătate mintală, este necesar să treci tu însuți printr-un demers psihoterapeutic.
Un astfel de proces presupune muncă interioară, care se concretizează prin a vorbi despre tine, experiențele și dificultățiile tale, iar psihoterapeutul te ghidează, îndrumă și asistă în acest proces. Aceasta este o descriere de bază a psihoterapiei.
De când m-am mutat la Cluj m-am documentat discret cu privire la psihoterapeuții (foarte) buni din oraș. Când am strâns suficiente opinii, am sunat unul și m-am programat la primul loc liber, adică peste două luni.
Am așteptat cu răbdare și în timpul acesta mi-am făcut o listă de probleme și subiecte pe care doream să le abordez. Nu aveam nici o problema de ordin clinic (de exemplu: depresie, anxietate generalizată, tulburare de panică, tulburare de personalitate etc.) și am văzut mersul la psiholog ca pe un moft la momentul acela, ca pe dorința de a bifa încă un lucru din lista de „to do până la 30 de ani”.
Am o astfel de listă și lucrez activ la bifarea cât mai multor lucruri de pe ea, deși nu cred că mă caracterizează neapărat valul acesta post-modern care m-a prins în horă.
În ziua programării eram fericită și râdeam în sinea mea că eu, minimalista, persoana care se conduce după filosofia de viață „less is more”, își creează o falsă nevoie.
Prima întâlnire m-a luat pe sus, așa cum te surprinde un tren ce dă peste tine în timp ce tu alergi liniștită prin parc și asculți muzică pop.
Mă gândesc cum aș putea exprima mai bine ce am trăit și cred imaginea unei porți ferecate cu șapte lacăte care s-au deschis și de acolo nimic nu a mai fost la fel e cea mai potrivită.
Sigur, fragila și irelevanta mea listă de probleme era doar un simptom, palid simptom, însă după prima ședință am știut că sunt pe drumul de a ajunge la cauze și de acolo începe vindecarea interioară.
O vindecare care se compară cu un travaliu, fără să exagerez, emoțional și psihic.
O vindecare care te stoarce de vlagă și metamorfozează.
Ploua torențial când am ieșit de la prima ședință și am simțit că cerul plânge alături de mine. Atunci mi-am dat seama că e ziua lui Sigmund Freud, cel care a vorbit pentru prima dată despre „terapia prin cuvânt” și într-un mod rudimentar, dar revoluționar, a pus bazele psihoterapiei.
Ce coincidență!
Nu am anticipat în vreun fel schimbările care au venit în viața mea, nu am crezut că mi-e necesară terapia, în primele minute, din prima ședință, i-am spus psihologului că sunt cu introspecția la zi și nu am probleme de ordin clinic, însă sunt recunoscătoare pentru ce am trăit și ce trăiesc, pentru omul care devin, pentru schimbările dificile și minunate care se petrec în mine.
Au fost momente în terapie când am simțit că e prea multă durere, mi se desfac celulele și mă dezintegrez, vreau să fug, să aleg non-existența. Au fost momente în care am verbalizat lucruri pe care nu credeam că le voi verbaliza vreodată, mi-am dat voie să simt durerea, rușinea, vinovăția, neputința, furia, nedreptatea, tot ce am reprimat și negat.
Am experimentat plânsul eliberator, de ușurare, de a fi copleșit de tine, de trăirea ta măruntă, dar atât de coerentă prin prisma mecanismelor de apărare construite și conservate de psihicul tău.
Mi-am dat voie să fiu irelevantă, egoistă sau rigidă și, ah, doar eu știu cât de multă nevoie am să simt uneori și aspectele acestea din umbra mea. M-am iubit, urât, adorat și acceptat în aceeași măsură, în același timp. Sună dihotomic și probabil una dintre provocările majore ale vieții este să găsim puntea ce unește aspectele contradictorii din noi.
Am trăit insight-uri sau revelații care timp de zile întregi m-au copleșit la propriu, am trăit minunata senzație că efectiv fac salturi cuantice în cunoaștere, în înțelegerea mea și a lumii înconjurătoare.
Într-un fel nu mai sunt Alina de anul trecut, psihologul spune că mi s-a schimbat linia ochilor, cred că sunt o versiune (cuvântul ăsta pare mai potrivit unei aplicații Android ce necesită actualizare) nespus mai bună, mai luminoasă, mai conștientă, mai aproape de nevoile mele.
Cine privește în exterior visează, cine privește în interior se trezește, spunea înțeleptul Carl Jung. Să spun că e simplu, ușor sau comod ar fi o minciună, însă merită mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată.
Sunt pe un drum mereu nou, pentru că de fiecare dată când mai pun o piesă în puzzle-ul existenței mele, imaginea de ansamblu se modifică, devine mai comprehensibilă și mai plină de sens pentru mine.
Totodată, am realizat ce privilegiu avem noi, cei care lucrăm cu experiențele și emoțiile oamenilor, să asistăm la renașterea, durerea și schimbarea care se produce în ei. Să fim alături de ei pe drumul acesta, să-i conținem cu acceptare și non-judecată.
Este un privilegiu imens, este, în aceeași măsură, o responsabilitate uriașă. Este cea mai grea și minunată meserie din lume aș zice, deși, firește, sunt subiectivă.
În acest proces am învățat să respect durerea fiecărei ființe umane, să fiu conștientă cât de similari suntem, ce lupte asemănătoare ducem și cum atunci când ne dăm voie să ne vindecăm, miracolele încep să apară și transformarea ființei devine inevitabilă.
Unul dintre sensurile importante ale vieții este schimbarea, evoluția, dezvoltarea care nu trebuie să vină ca o presiune, ca un trend de care e bine să ne lăsăm prinși, ci mai degrabă ca o deschidere firească, naturală, de bun-simț și smerenie în fața existenței.
Singurul gând profesional pe care aș vrea să-l transmit este importanța preocupării constante față de tine sub aspect psihic și emoțional. Cadența fericirii și a împlinirii pe care o trăiești sau nu este dată în primul rând de lumea interioară, lumea emoțiilor și a gândurilor tale.
Busola interioară dă pulsul vieții exterioare.
În consecință, fii cu grijă față de tine. Dacă în interior lucrurile sunt cât de cât în regulă, vei putea gestiona cu relativ succes orice provocare pe care viața ți-o aduce, însă, dacă emoțional nu ești împlinită, nu trăiești în acord cu valorile și principiile tale, oricât de bine-ți va arăta viața în exterior, nu te vei putea bucura în mod autentic și deplin de realizările sau succesele pe care le atingi.
Din observațiile efectuate de-a lungul timpului, pot spune că lucrurile esențiale din viață mi se întâmplă întotdeauna la momentul potrivit, când sunt pregătită, când schimbarea este necesar să se producă și eu sunt pregătită să asimilez modificările inerente.
Iar pentru acesta, repet, sunt nespus de recunoscătoare.
Credits: EyesofClay
Alina
