Puterea vulnerabilității

Te-ai gândit vreodată că e în regulă să simți că nu mai poți?

Sau că e în regulă să plângi, să renunți, să greșești, să fii copleșit de rușine sau frustrare? 

Ne gândim că a fi curajos înseamnă a nu fi vulnerabil cu dezvăluirea trăirilor și emoțiilor noastre, însă cât ne-am gândit cu adevărat la faptul că vulnerabilitatea și curajul nu sunt opuse, ci complementare?

Brené Brown, o pasionată cer­cetătoare în domeniul știin­țelor socio-umane, vorbește în discursurile virale și cărțile scrise despre caracteristicile oamenilor, identificate prin cercetare calitativă (interviuri și analiză tematică), care-și permit să-și trăiască propria vulnerabilitate: au prețuire de sine, se odihnesc, se distrează, au încredere în ei și ceilalți, prezintă intuiţie, speranţă, autenticitate, iubire, apar­tenenţă, bucurie, recunoştinţă şi creativitate, pe când cei care nu-și permit să fie vulnerabili prezintă următoarele caracteristici: perfecţionism, neajutorare, certitudine, epuizare, autosuficienţă (independenţă excesivă), a fi popular, a te adapta la mediu, judecăţi critice şi lipsuri.

Unul dintre principalele mituri ale vulnerabilității este că vulnerabilitatea e slăbiciune. Fals, „vulnerabilitatea nu este despre câștig sau pierdere, ci despre curajul de a fi acolo când nu poți controla rezultatul”, afirmă cercetătoarea.

Vulnerabilitatea este un act de curaj, deoarece implică un risc, însă neasumarea acestui risc are mai multe costuri pe termen lung în viața noastră decât îmbră­țișarea unei vieți trăite expus, vulnerabil, autentic. Totodată, aceasta este și modalitatea prin care reușim să clădim relații împlinitoare și generatoare de sens. 

Când vorbim despre vulnerabilitate nu putem scoate din ecuație variabila rușine, pe care toți o trăim într-un fel sau altul de-a lungul vieții. Definim ru­șinea ca sentimentul dureros sau convingerea că dacă ceilalți ar afla cum suntem și ce am trăit, nu ne-ar mai iubi și accepta vreodată, rușinea ne face să credem că nu suntem demni de a fi iubiți sau fericiți.

Rușinea crește în prezența judecății critice, în tăcere și în secrete pe care le păzim cu grijă, însă e bine să știm că toți oamenii experimentează sentimentul de rușine, chiar dacă ne este teamă să vorbim despre asta. Paradoxul este că, cu cât evităm să vorbim despre ea, cu atât aceasta ne controlează mai mult viața și alegerile. 

Există o modalitate de a ne accepta imperfecțiunile, povestea de viață și experiențele de care nu mereu suntem mândri, ba chiar suntem rușinați de trăirea lor, iar calea prin care putem face aceasta este învă­țând și practicând zilnic curajul, compasiunea şi conectarea.

Am spus mai sus că vulnerabilitatea presupune curaj. Compasiunea este exercițiul de a ne ierta pe noi înșine de gre­șelile făcute, este provocarea de a ne tolera imperfecțiunile și iertarea pe care ne-o oferim în schimbul criticii sau autodis­prețului. 

Conectarea reprezintă legătura emoțională dintre doi oameni, într-o relație fără critică, judecată sau condamnare.

Legat de conexiune, Daniel Goleman afirmă: „Chiar şi cele mai banale întâlniri acţionează ca regulatori ai creierului, stimulându-ne emoţiile – unele dezirabile şi altele nu. Cu cât suntem mai puternic conectaţi cu cineva din punct de vedere emoţional, cu atât mai mare este forţa reciprocă ce se naşte din relaţiile noastre”.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.