tocmai m-am trezit dintr-un somn al morții,
la ultima stație.
avut-am noroc în ghinion, cum s-ar zice.
am fost o moartă vie:
umblam,
aveam păreri,
ba chiar simțeam,
o vale de oase uscate,
peste care nu s-a suflat duh de viață,
ca să folosesc o imagine plastică de la Carte.
păream vie,
dar sufletul îmi era o nesfârșită fâșie gaza.
mai pulsa uneori viața,
dar insuficient de convingătoare pentru a camufla dorința profundă de moarte.
aș vrea să descriu culorile vieții:
nectarul,
ambrozia,
miezul copleșitor al ființei,
întruparea,
carne și oase, cu pulsații spirituale.
aș vrea să exprim prețiozitatea-i indescriptibilă.
în zadar,
mă pierd în patinajul expresiilor banale.
privesc cu spaimă la rătăcirea minții mele din toți anii pro-choice în fața pro-life,
ca și cum undeva pe fața pământului sau în adâncul pântecului
ar exista o fărâmă de motiv valid să ucizi un sâmbure sau un stejar de viață.
dacă ai pierdut totul
și dacă zilele-ți par șiruri negre lipsite de sens,
ascultă-mă bine:
ai luat jackpotul, ești viu!
te plimbi nepăsător cu o comoară ce pulsează în interiorul tău,
habar nu ai de ea,
neisprăvitule,
te porți ca ultimul falit,
când de fapt ești cel mai norocos și bogat de pe fața pământului.
suflarea de viață din tine e țarina ce ascunde comoara,
nu o vinde pe nimic,
pentru ca nu există preț pentru ea.
cea mai banală viață este cu mult mai de preț decât cea mai măreață moarte.
Alina
